Oamenii care ştiu cum se face

Am trăit momentul în care să văd un sportiv de la noi dărâmând cu naturaleţe şi dezinvoltură toate miturile şi toate prejudecăţile atâtor generaţii. E clar că la şcoală ea a lipsit de la lecţia cu Mioriţa, ori cu Meşterul Manole. Şi-a luat de mică racheta şi s-a apucat să îmblânzească o minge bezmetică şi imprevizibilă, debarasându-se de complexe, trimiţând peste fileu formulele neputinţei gen: „Am fost atât de aproape”, „Ne-a lipsit foarte puţin”, „Am pierdut onorabil”. Simona e atât de altfel şi are un psihic atât de neromânesc. (Mă rog, în context ar merge şi sinonimul „armânesc”).

Impresionant! Nu atât pentru că ea câştigă, ci pentru cum câştigă. Cu privirea ei având ceva metalic, care taie adversarul mai ceva ca racheta sfera aceea care vine cu viteză de bolid şi efecte imposibile, dar care sfârşeşte nedumerită şi docilă, pusă de ea la câte un colţ de teren. Cu atitudinea sa mereu relaxat-concentrată, cu gesturile acelea atât de fireşti, cu serenitatea cu care trece de la o dublă greşeală la un serviciu nimictor. Pentru ea Constanţa e mai mult decât o calitate atât de atipică nouă celorlalalţi compatrioţi. O scrie cu majuscule şi o simte în fiecare lovitură câştigătoare. E ceva genetic. Este doar ea proiectată în topuri şi turnee uriaşe, pentru a ne demonstra că şi noi putem, pentru a ne arăta că nu suntem handicapaţi mental. E un reper. Nu numai în tenis şi nu doar în sport. Nu cred că exagerez dacă sunt printre cei care văd în ea o lumină, comparabilă vorba lui Cristian Tudor Popescu, cu Nadia.

La Doha, ca şi în toate celelalte mari victorii ale ei nu a câştigat doar un meci sau un turneu. Fiecare punct făcut de ea e rodul puterii mentale pe care o are în faţa unor sportive venite din ţări cu o cultură şi o educaţie superioare, unde „mentalitatea” pare ca e disciplină curriculară ce se predă încă din maternitate. Marele câştig al nostru al tuturor a fost momentul în care o nemţoaică (de top 10) şi-a ascuns lacrimile neputinţei în prosop. O clipă de graţie în care fiecare în subconştient am jucat în picioare neputinţa cu care am crescut şi pe care am aceeptat-o ca pe un dat, de ca şi cum noi înşine eram acolo pe suprafaţa mov cu verde din inima opulenţei şi a luxului în tenis şi nu numai. Era cineva de-al nostru care triumfase şi ne simţeam părtaşi şi în momentele în care nu ştiam cum să exprimăm ce simţim pe ecrane ne-a apărut scris cu litere de mână un mesaj simplu şi sublim ca tenisul pe care îl practică: „Mulţumesc din suflet!”. Adică tot ea ne mulţumeşte nouă! Lecţia aceasta de bun-simţ şi modestie, predată de cineva atât de valoros pe teren ar trebui să fie însuşită de toţi cei care practică, scriu ori citesc sport. Simona Halep este exemplul la care trebuie să ne raportăm cu toţii, modelul de succes pe baza căruia trebuie reformat întreg sportul românesc.

Recitind, mă întreb dacă nu am exagerat, fie şi la rece, marcat de succesul atât de rar al unui compatriot la o mare competiţie. Dar tot eu mi-am spus că Simona merită fiecare gând şi fiecare superlativ pe care noi românii de rând i-l adresăm. Mai ştiu că ea cu formaţia ei psihică altfel roşeşte stânjenită în faţa laudelor noastre. Tot săptămâna trecută, joi, m-am delectat cu discursul franc al lui Bute. Un alt comptariot imens pe care îl avem şi pe care trebuie să învăţăm să-l preţuim şi să-i arătăm că o facem şi în momentele lui mai delicate. Acesetea sunt valorile reale pe care le avem acum (în trecut au fost Patzaichin, Nadia, Năstase, Lipă, Hagi, Laura Badea şi alţi câţiva, ordinea nu contează). Aceştia sunt oamenii care trebuie să ne spună CUM se face.