Neanunțata și banalizata hegemonie a lui Lucescu

Este atât de evident cât de mare a ajuns, încât ca jurnalist aproape că ajungi să te ferești să mai atingi subiectul. Mircea Lucescu a șaptea oară campion în Ucraina. Nici nu mai e o știre asta. Ne-am obișnuit să îl vedem triumfând în Ucraina. Ca o paranteză, cu toate acestea nu l-am auzit vreodată să își anunțe hegemonia. Nici pe el, nici pe Ahmetov. Din lecțiile de istorie și de viața, eu unul am putut să înțeleg că hegemonia asta se impune, nu se clamează. Mă rog, asta e altă discuție.

În ultima vreme, în jurul meu în breaslă, se tot fac referiri mai degrabă ironice la adresa lui Mircea Lucescu. Cum spuneam mai devreme, a devenit atât de normal să câștige, încât subiectul intră la și altele. Ne atrag atenția declarațiile șocante și sesizez un soi de răutate din a extrage din context pasaje și idei: „L-ai auzit pe Il Luce?! Zice că Șahtioru’ joacă ca Barcelona (cacofonia lor e intenționată!)” sau „O știi pe ultima?! S-a apucat să îi dea lecții de antrenorat lui Mourinho...”. Și multe, multe altele asemenea. Substratul acestor ironii, de multe ori răutăcioase, este constituit de discursul mândru, uneori la limita autolaudativului și de capacitatea pe care Lucescu o are de a se plasa în miezul evenimentelor, atunci când vine vorba de realizări în fotbalul românesc și chiar european. El a descoperit, el a inventat, el a făcut, el a căștigat. Asta a ajuns să deranjeze, chiar dacă multe din afirmații sunt bazate pe evidențe. Jurnaliști și microbiști suntem împărțiți în pro și anti Lucescu. Este un om și un antrenor de succes și parcă prea mulți sunt iritați de asta. O spun, conștient fiind că voi fi etichetat ca unul care îi scrie ode sau mai știu eu ce. De parcă ar mai avea nevoie de asta.

Nouă ani la o echipă. Numai asta în sine reprezintă o performanță. Mai ales într-o parte de lume unde multi-miliardarii sunt obișnuiți să se folosească de cei pe care îi plătesc și să se descotorosească fără prea multe explicații, dacă ei consideră că nu le mai sunt utili. Timpul a demonstrat că relația cu Ahmetov e mult mai mult decât una patron-antrenor, ori și asta reprezintă o reușită uriașă. Respectul se câștigă greu, mai ales din partea oamenilor care au impresia că banii lor pot cumpăra orice. Și încă un lucru extraordinar mi se pare mie luciditatea, clarviziunea, energia de care el dă dovadă la aproape 70 de ani. Să fie în fotbalul de azi și la vârsta asta o variantă, fie ea și secundară -doar să i se ia numele în discuție!- pentru formații ca Inter ori PSG înseamnă iar enorm. Nu trebuie uitat faptul că numele de antrenori cu care contraatacau contestarii lui Lucescu, adică Ienei, Iordănescu ori Dinu sunt demult istorie în breaslă. Plus că simt nevoia să adaug că Șahtiorul 2012/2013 a impresionat prin jocul plăcut ochiului, estetic, viu și pe alocuri exuberant. Despre numărul trofeelor, valoarea jucătorilor transferați la și de la Donețk în mandatul său și despre tot ce a lăsat și va lăsa în urmă din punct de vedere statistic, chai că nu mai are rost să discutăm. Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care eu cred că orice iubitor obiectiv de fotbal ar trebui să îi aprecieze și să îi recunoască meritele antrenorului Mircea Lucescu.

PS. Am simțit pornirea să scriu despre Lucescu și în memoria unui mare lucescolog, plecat săptămâna trecută să discute cu Ioan Chirilă despre performanțele amicului lor comun, Mircea. Cred că pentru orice jurnalist care visa în anii 80-90 să ajungă să scrie un articol într-un ziar numele de Gheorghe Nicolaescu are o puternică rezonanță. În timp, cunoscându-l am avut impresia că de câte ori îl întâlnesc dau mâna cu personificarea laturii pozitive, blânde și de bun simț a presei de azi și dintotdeauna. Discret și cumva sfios, acest Ziarist a reprezentat și va continua să reprezinte pentru mine antonimul „învățăturii” , auzite de pe la șmecherașii redacțiilor: “Nu lăsa adevărul să îți strice un subiect bun!”.