Naivii și iresponsabilii

Una dintre marile noastre probleme este inconstanța, lipsa strategiei și a coerenței. Încep prin a mărturisi că nu mă înțeleg. Înaintea meciului cu Olanda mi-am indus iluzia că putem reuși o prestație onorabilă și, da, speram că având un dram de șansă ne putem întoarce cu un rezultat pozitiv.

Cred că naivitatea asta de care am dat eu dovadă m-a enervat mai mult decât rezultatul în sine. Paradoxal, în ciuda unui 1-8 în dubla cu Olanda, pe care nu sunt deloc sigur că Andorra îl va “reuși” - naționala micuțului stat european a luat doar trei la Amsterdam - șansele de baraj sunt intacte. Egalul smuls de unguri turcilor ne dă în continuare posibilitatea să depindem de noi. Dar, cum spuneam și la început mi se pare că suntem în același punct. Acuzăm din nou aria limitată de selecție și realizăm că suntem în lumea a treia fotbalistică. Ne-am întors adică la discursul pentru care a fost înfierat Răzvan Lucescu, precedentul selecționer. Că tot veni vorba de el. Cel mai bun meci făcut de națională în ultimii mulți ani a fost acel 3-0 cu Bosnia, în Giulești. Dar jocul ăla a venit de niciunde într-o perioadă la fel de anostă ca joc și rezultate și a dispărut de ca și cum nu ar fi fost, pentru că tot ce făcusem bun în seara aceea a fost dărâmat.

Ne ustură acest 0-4 al naționalei mari cu Olanda, dar în umbra acestui eșec stau alte două umilințe ca joc și evoluție 0-3, 0-3 cu tinerii U21 lui Săndoi în prim-plan în Anglia și Franța. Europa cu fotbal adevărat ne-a descălțat. Iar pe cei ca mine care se trezesc optimiști în câte-o zi de meci i-a pus definitiv la colț.

De ca și cum ar mai avea rost, simt nevoia să mă întreb și eu la fel ca milioane de microbiști care este logica pentru care Maxim, omul care de câte ori a fost trimis pe teren în meciurile naționalei a adus un plus, a fost uitat pe banca de rezerve. De ce au fost titularizați ieșiții din formă Grozav și Tănase, de ce Stancu a fost ținut iar tot meciul? Nu zic că avându-l pe Chipciu, Mutu ori Torje titulari am fi făcut mult mai mult, dar măcar am fi putut plasa înfrângerea într-un firesc al lucrurilor, am fi acceptat altfel totul. Așa, suntem de două ori bulversați. O dată din cauza selecționaților și a doua oară din cauza selecționerului. De conducători ne lămurisem demult. Păi și în condițiile în care nu avem nici jucători, nici antrenori și nici staff administrativ de ce am mai avea așteptări de rezultate? Eu unul nu am dreptul să răspund, pentru că înainte de măcelul de la Amsterdam am îndrăznit să mă gândesc că putem să nu pierdem...

Vor trece lunile, va veni septembrie cu Ungaria și Turcia, va fi iar emulație și unii ca mine vor uita acest martie negru și vor visa iar. Asta e până la urmă esența sportului și noi cei care trăim implicați emoțional alimentând spiritul competiției, ne supărăm și suferim la înfrângere, blestemăm în gând sau cu voce tare și ne promitem că nu o să me mai consumăm, că nu o să mai mergem la meciuri cât va fi x antrenor, y președinte și indolentul de z jucător. E dreptul și chiar obligația noastră de a fi inconstanți, naivi, schimbători. Cei care sunt efectiv la națională și au o cât de mică putere de decizie sau care pot influența câtuși de puțin lucrurile ar trebui să fie lucizi, pregătiți și responsabili. E clar că nu sunt și că vom avea prestații lamentabile și rezultate bune venite la întâmplare și de nicăieri. Asta până cineva nu știu cine va reuși să schimbe oamenii și obiceiurile. Orbecăim pe un drum ce duce spre nicăieri și de câte ori își mai aprinde unul o țigară ne mințim că vedem nu știu ce luminiță.