Nae Manea a plecat aşa cum a trăit! Rapid! Prea Rapid...

„Ehe...o să vadă ei ce o să păţim...”. Nu poţi spune neapărat că era o replică marcă-înregistrată, dar felul în care o spunea, tonalitatea vocii, sclipirea poznaşă din priviri şi tot ce înseamnă limbaj non-verbal îi dădeau un aer special. Era printre cei care aveau darul de a potenţa cu felul său de a fi orice expresie, fie ea cât de banală. Cei care l-au întânit ştiu foarte bine cât de greu era să fii prost dispus în preajma lui. Genul de tip volubil, simpatic, dezinvolt. Hâtru şi cu replica la el, găsea mereu prilejul să arunce câte o glumă, să facă o snoavă. Era tonic şi mai mereu avea o bună-dispoziţie molipsitoare. Noi, cei care l-am cunoscut mai îndeaproape sau mai de departe, în ceea ce numim generic viaţa publică, nu avem cum să ne referim la el punând în aceeaşi propoziţie Nae Manea şi trist...Abia acum când nu mai e, ne vom permite luxul de a ne întrista, de a privi în gol, întrebându-ne „Cum de e posibil?”. Omul care e imposibil să nu fi smuls un zâmbet tuturor persoanelor cu care a interacţionat a plecat dându-ne cea mai serioasă lecţie de viaţă şi lăsându-ne să medităm la cât de efemer e totul. La cât de radical se schimbă lucrurile în jurul nostru....A plecat aşa cum a trăit! Rapid! Prea Rapid!

E cuvântul cu care s-a identificat încă din tinereţe de la „cursele” despre care azi povestesc bunicii: „Băga capul în pământ...între umeri aşa...şi o lua la fugă pe extremă. Se oprea doar ca să centreze...Deşi de multe ori, nepoate, nu-l mai prindeai până în poartă! Ehee, ce jucător a mai fost Mutu...”. „Bunicule, ai luat-o razna, Mutu nu a jucat la Rapid. Am fi vrut noi...” „Nu ăsta, măi...Nu l-aş fi dat pe Năică Mutu al nostru pentru zece muţi de ăştia de azi...”. E un dialog imaginar, dar perfect posibil...

Nu poţi să rezumi în câteva cuvinte cariera, viaţa unui om. Sunt printre cei care au ce să rememoreze...Câteva interviuri, dialoguri mai puţin oficiale, glume, strângeri de mână, chiar îmbrăţişări...Cea mai dragă îmi e amintirea clipei când l-am văzut prima oară de aproape. Poate şi pentru că e cea mai îndepărtată întâmplare legată de fotbal, cea a copilului dus de mână de tatăl său la meci şi, după meci, la „repriza a treia”: „Uite, tati, ei sunt fotbaliştii!”. Scena s-a petrecut în anii 80 într-un separeu al restaurantului Feroviarul, după un „matineu” al Rapidului. Nu erau smart-phone-uri să imortalizeze momentul, dar imaginile îmi sunt nealterate...A fost printre cei care mi-au zâmbit, mi-au strâns mâna şi mi-au ciufulit părul. Mi-au plăcut atât de mult, încât de atunci mi-am dorit să fiu mereu în preajma lor. A sportivilor.

Pe unii i-am cunoscut şi altfel decât în lumina refrectoarelor, i-am văzut, bucuroşi ori trişti, şi acolo unde sunt ei înşişi. În mijlocul familiilor. La puţin timp după ce plecarea lui Nae Manea devenise o ştire tristă, într-un alt separeu dintr-un alt restaurant bucureştean am trecut şi m-am oprit lângă o femeie îndurerată, la o masă pe care ardea o lumânare albă, într-un suport, aş zice, vişiniu. Eram cu nişte persoane dragi mie, el fost fotbalist şi soţia sa, care ştiu poate cel mai bine dintre noi toţi ce înseamnă boala asta urâtă. Împreună fusesem la biserica unde ştiam că trebuie depus cel plecat...Ne-am oprit şi am schimbat câteva cuvinte cu domna Vicky. Soţia lui Nae Manea...Impresionante cuvintele femeii care de 41 de ani şi până azi-noapte, în ultima clipă, i-a fost alături. M-au pus pe gânduri şi mai mult decât oricum eram. 

De ca şi cum nu era de ajuns de sumbră atmosfera din Liga I în în această perioadă, a dispărut şi unul dintre puţinii oameni din fenomen care găsea cuvintele potrivite pentru a mai înveseli puţin atmosfera şi care mai smulgea câte un zâmbet. Acum sunt foarte multe lacrimi, dar sunt convins că, în timp, rememorarea amintirilor cu şi despre Nicolae Manea ne va face să ne trezim zâmbind fără să ne dăm seama! Nu vreau să spun vorbe mari, că parcă te aud: „Iar bagi, mă, în ele?!” Nu zic că fără tine fotbalul românesc va fi mai sărac, dar mai trist (decât oricum e) sigur va fi...

Cât despre clubul său drag...vorba unei coregrafii a suporterilor giuleşteni, galeria din ceruri a mai câştigat un suflet alb-vişiniu. Supărarea cu care a plecat este că pe Pământ i-a lăsat pe rapidişti mai dezbinaţi ca niciodată.

Adio, Nea Nae!