Mulţumiri celei care ne mulţumeşte mereu

Recunosc că fac parte din categoria microbiştilor care au înşelat fotbalul de duminică seara cu Simona. Mi-am asumat ratarea unui eveniment planetar: dublă Tănase într-un meci oficial (oricum, pe surse, am aflat că nici pe la antrenamente nu mai înscrisese de multişor două goluri), dar şi startul bun de la El Clasico. Cum mi-am recunoscut public condiţia de „realist”, aş putea spune că am pierdut cam totul.

Dar nu contează. Am avut parte de adrenalină, de răsturnări de situaţie, de tot ceea ce îţi poate da sportul mai frumos, alături de Halep. Tenisul face parte din categoria sporturilor în care în unele momente tensiunea este atât de palpabilă şi devine atât de greu de suportat, încât ţi-e greu să stai în faţa televizorului, nu mai zic în tribună, şi să priveşti. Setul doi al confruntării cu Jankovici a fost el în sine o poveste, un thriller. Sârboaica (şi când vine vorba de a fi determinat, de a nu renunţa, de a lupta pentru ceva care crezi şi simţi că ţi se cuvine, sârbii sunt de dat ca exemplu, o ştim cu toţii) se agăţa efectiv cu ferocitate de şansele ei de a termina meciul. Simţea că dacă nu o bate atunci, va pierde. S-a blocat pe rebreak într-un meci în care serviciul a reprezentat mai mult ca oricând un deserviciu pentru fiecare dintre combatante. Nu a lăsat-o pe Simona să se bucure că revine în meci nicio clipă. Dar culmea, pe româncă, în loc să o epuizeze acest „montagnerousse” al emoţiilor, mai degrabă o alimenta cu energie. Aşa se face că înainte de a servi pentru meci, Jelena era efectiv la capătul puterilor. A răspuns cu un atac de panică asalturilor Simonei, iar constănţeanca a simţit slăbiciunea şi s-a instalat definitiv la conducerea ostilităţilor, la finalul cărora se poate mândri cu cel mai important trofeu al carierei.

S-a scris şi se va scrie mult timp de acum încolo despre caracteristica aceasta, atât de necaracteristică naţiei cu care Simona se mândreşte. Mă refer la stăpânirea de sine, la capacitatea de a reveni din orice situaţie, la puterea de luptă, la felul în care îşi controlează nervii ei şi la felul în care se joacă efectiv cu ai adversarelor. Păstrând proporţiile putem spune că meciurile cu Simona lasă sechele în inima şi mintea celor cu care se luptă. Îmi închipui că e traumatizant să pierzi de maniera asta, dar nu stau prea mult să analizez asta, pentru că sunt prea ocupat să încerc să transform în cuvinte senzaţiile pe care ni le dăruieşte Simona nouă celor care o susţinem. Din racheta ei pleacă în lung de linie, în diagonală şi descriu trasee ireale toate frustrările noastre, toate situaţiile-limită în care am pierdut. În clipele magice pe care ni le dăruieşte ea turneu după turneu stau secundele de neîmpliniri care s-au strâns şi s-au transmis din generaţie în generaţie...Simona „răzbună” capul lui Keneth Andersson, golul lui Maccaronne, fracţiunile de secundă pe care nu le-a avut naţionala feminină de handbal, loviturile de departajare din toate sporturile, KO-ul lui Bute din meciul cu Froch şi câte şi mai câte.

Tenisul ei e terapie pentru generaţia noastră de microbişti prizonieri ai sintagmelor „mereu aproape, niciodată acolo” ori „am jucat ca niciodată şi am pierdut ca-ntotdeauna”. Rupe bariere, spulberă complexe şi ne aduce la starea aceea de graţie pentru orice muritor care îşi hrăneşte cotidianul cu bucurie de sport: pumni strânşi, privire scânteietoare şi o epuizare atât de plăcută. Şi peste toate faptul că începem să conştientizăm cu toţii că nu e întâmplător, că nu e „hei-rup”, că nu profită de conjuncturi. Nu. E vorba de constanţă, de succes antrenat, de triumf anticipat, uau cât de neromânesc sună, de victorie firească. Pentru asta, mai ales, simt nevoia să îi mulţumesc celei care nu uită niciodată să mulţumeacă pentru susţinere compatrioţilor.