Mou®inho

A fost fără istoric. Cu Steaua redusă la condiția de „sparring-partner”, incapabilă parcă și să stea în ghete în fața unei echipe cravașate în permanență de un Mourinho rănit în orgoliul propriu după începutul neașteptat în această ediție a Ligii (1-2 cu Basel).

Practic, pentru mine unul, probabil și pentru alții, evenimentul unei seri în care eșecul se simțea încă de la coborârea jucătorilor celor două echipe din autocar, a fost, vorba lui Radu Paraschivescu, faptul că am avut posibilitatea de a respira același aer cu unul dintre cei mai carismatici și valoroși antrenori din toate timpurile. L-am studiat cât am putut pe Mourinho, înainte, în timpul și după meci. M-am bucurat de șansa de a putea discuta cu el, fie și acele trei-patru minute atâta cât permit riguroșii comisari UEFA la zona de flash-interview. De aproape mi s-a confirmat impresia avută. Ați auzit, sunt sigur, teoria aceea cum că pe „The Special One” fie îl simpatizezi, fie îl antipatizezi. Nu există cale de mijloc. Nu am ascuns niciodată faptul că fac parte din prima categorie.

Elegant, sigur pe el și teribil de expresiv. L-am simțit conectat la interviu. Nu este genul care să vorbească de dragul de a vorbi, ori doar pentru că UEFA impune asta. O face când, cum și dacă are chef. E stăpân pe vorbe și își întărește în permanență spusele cu rictusuri, grimase, zâmbete ori din priviri. Am citit despre el că are consilieri pentru orice și am putut constata că se exprimă extraordinar de bine și prin limbajul non-verbal. Nici faptul că era ușor neras, nici fularul gri prins aparent neglijent la gât și nici pantofii maro de piele întoarsă, nimic din toate acestea nu mi s-au părut lăsate la voia întâmplării. Are o naturalețe studiată, asistată și impresionantă.

Până la momentul discuției de la finalul meciului – sunt sigur că a fost atât de volubil și datorită rezultatului- îl văzusem cum a intrat pe teren. Cum l-a salutat pe Reghe, privind parcă prin el, cu un “făcut cu ochiul” pe care nu știi dacă să-l interpretezi în cheia simpatiei sau a superiorității discrete. Apoi festivalul gesturilor de pe margine. Când în picioare, mereu la limita spațiului tehnic și neezitând la întreruperile jocului să îl ignore elegant pe arbitrul de rezervă, disperat că Mou intră în teren, când tolănit pe scaun, notându-și câte ceva. Dealtfel în această din urmă ipostază a fost surprins la primul gol. La cel de-al doilea s-a exteriorizat și prin limbajul trupului cerea și altele, pentru ca la al treilea să îl îmbrățișeze pe Schurle, jucător căruia tocmai îi ceruse la o fază anterioară să rămână lipit de tușa din fața băncii sale.

La un moment dat a venit până lângă Reghecampf pentru a se convinge personal după un dialog al semnelor foarte bine pus la punct că Petr Cech poate continua, astfel încât să poată efecta ultima schimbare. Terenul de joc e pentru el o scenă și meci de meci el oferă momente de spectacol, ce, nu de puține ori, pun în umbră meciul în sine. L-am surprins inclusiv grăbindu-se să retrimită baloane în teren pe final, așa cum l-am zărit aproape concomitent cu ultimul fluier în holul dintre vestiare cum se grăbește spre cabina sa, cu scopul de a se liniști un pic după încă o reprezentație, pentru ca apoi să iasă în fața a zeci de milioane de microbiști ce îi urmăresc fiecare gest și îi ascultă fiecare sunet, ca să explice cu engleza lui specială cu accent portughez de ce e el cine e. Un spontan care nu lasă nimic la voia întâmplării. Un om marcă înregistrată!