Meciul în care toată lumea pierde

Acum mă amuz gândindu-mă retrospectiv la o postare anterioară. Prin ianuarie, cu câteva săptămâni înainte de alegerile FRF, rămăsesem impresionat de discursurile a doi oameni, alături de care fusesem în platoul Digi Sport Special. Îl cunoşteam în premieră pe candidatul Burleanu şi îl redescopeream pe tonicul Prodan. Mi-a plăcut atât de mult ce am discutat cu unul într-o seară şi cu celălalt în seara următoare încât mi-am permis să mă joc şi să propun un mix între firile, competenţele şi abilităţile comunicaţionale ale celor doi şi să afirm că prototipul candidatului ideal ar fi un Proleanu ori la fel de bine un Burdan. Doar ce am aflat că între viziunile celor doi se cască o ditamai „Siberie” şi mărturisesc că sunt cel mai dezamăgit de cât de departe de realitatea înconjurătoare m-am situat eu în plan ideatic, sau, mă rog, idealistic. Şi simt nevoia să mai adaug, apropo de naivitate vs. anticipaţie, că în ianuarie, februarie şi primele trei zile şi jumătate din martie, de câte ori strecuram în discuţii pe tema respectivă: „Da, dar şi Burleanu...”, eram privit ca un lunatic. „Luaţi-l, mă, pe ăsta de aici cu nebunia lui...”, mai că mi se zicea.

„Daruri” legate de Burleanu

În fine. Am ajuns în acest punct. A fost prima conferinţă de presă a deja noului preşedinte de federaţie (încă nevalidat, dar nuanţa aceasta este pentru unii formalitate). Acelaşi discurs bine structurat, îngrijit. Atent la ce şi cum spune. Corectându-se amuzat în puţinele momente când greşea. Pauza de apă, pentru a-şi limpezi gândurile şi a-şi drege glasul. „Politically corect”. Un coleg anti-Burleanu, dar nu neapărat Pro-Prodan remarca: „Nu am avut posibilitatea să îl văd pe Anghelache la 30 de ani, dar aşa trebuie să fi ţinut discursuri...”. Hmm. Am receptat replica. M-am simţit cumva vizat pentru simpatia exhibată la adresa tânărului preşedinte.

Zic în continuare că e prematur să tragi concluzii după o lună şi o conferinţă de presă. Recunosc însă că sunt nişte „daruri” la care nu mă aşteptam. Dar conjucţie, nu cadou...Asocierea aproape instantanee cu Mircea Sandu, alături de care a apărut la prima ieşire în public ca preşedinte ales. Plimbările braţ la braţ şi mai ales zâmbetele false şi studiate. Voiam (şi vreau) să cred că Burleanu este un tip spontan şi natural, exponent al unei generaţii care chiar crede că lucrurile trebuie făcute altfel. Mi s-a părut că limbajul său gestul a trădat clişee de mini-politician îndoctrinat şi aş vrea teribil să mă înşel. Plus, la conferinţa de luni eschiva care s-a vrut abilă, dar pe care aş defini-o teatrală, atunci când un coleg l-a întrebat dacă actualul secretar general nu este cumva un reprezentant al unui sistem pe care în campanie l-a atacat din răsputeri...

Vrea să arate că el face regulile jocului? Fotbalul nu-i politică

Ajungem şi la subiectul zilei. La conturarea unor aşa-zise tabere. Noua structură federală versus generaţia de aur, coalizată în jurul lui Hagi şi avându-l pe Didi Prodan vârf de lance. Aici chiar ţin să subliniez o nuanţă. Prodan nu a făcut parte din echipa lui Popescu şi, mai mult, a fost auzit antefactum ridicând problema moralităţii unora dintre candidaţi, vizându-l evident şi pe fostul coechipier. La cât de atent la tot şi toate a fost în campanie, dar şi după, nu mă aşteptam la Burleanu să iasă la o confruntare „unu la unu” cu Hagi, pentru ca imediat după să mai deschidă un front de luptă şi cu Prodan. Poate că vrea să ne transmită că se simte suficient de stăpân pe situaţie şi că e gata să facă regulile jocului.

Spre deosebire de politică, fotbalul este un domeniu în care se operează mult cu emoţii, cu stări, cu sentimente. Nu sunt printre cei care susţin că Hagi poate să spună orice şi oricând sau că el are dreptate necondiţionat. Nu despre asta e vorba. Având argumente, poţi înfrunta pe oricine, deci şi pe Hagi. Mi se pare inabilitate, lipsă de diplomaţie şi un soi de răutate să potenţezi presupusa latură de „misoginism”, legându-te de un incident din trecutul îndepărtat când fostul jucător, într-o conferinţă de presă, a răspuns total nepotrivit unei jurnaliste. E ca şi cum ai sublinia eliminarea cu Italia, atunci când te-ai referi la cariera sa la naţională.

Pericolul (re)unirii „Generaţiei de Aur”

Da, domnule Burleanu, ştim cu toţii că nu e corect să judeci o persoană, femeie sau bărbat, după o poză într-un costum de baie de pe un site de socializare. Sunt planuri diferite ale discuţiei, dar mai cred că un discurs elegant şi centrat ar marginaliza mai subtil şi în acelaşi timp mai cu efect judecăţi de valoare ale unei „gândiri periferiale”.
Nu văd de ce un manager ar avea ca priorităţi mutarea birourilor lui Belodedici, Vlădoiu, Prodan. Nu înţeleg de ce nu a încercat prin comunicare netezirea unor asperităţi până la urmă inerente.
Adică da, pot fi de acord că ai o problemă cu sistemul şi tragi fără somaţie în toţi cei care te gândeşti că ar putea fi „infestaţi” pe principiul victimelor colaterale, dar nu văd de ce pentru că l-ai învins prin neprezentare pe Popescu să te comporţi de ca şi cum ai avea un duel pe viaţă şi pe moarte cu toţi foştii lui coechipieri.

Mă gândesc că aşa cum a găsit pe google informaţii cu tentative de viol, Răzvan Burleanu a aflat prin diverse „search-uri” şi se bazează pe faptul că „Generaţia asta de Aur” e una dezbinată şi divizată. Că viaţa, anturajul şi interesele i-au dus în zări diferite. Dar poate fi ca în filmele alea când eroii copilăriei lasă totul deoparte şi aleg să se mai întâlnească o dată la bătrâneţe pentru un ultim meci. Ori, atunci, cu toate studiile, cu toate metodele moderne şi programările neuro-lingvistice, nu poate fi decât un singur învingător. Şi el nu va fi preşedintele. Măcar din punct de vedere al imaginii...