Mai presus de rezultate și de calificări sunt ei, fanii Legiei

E greu să descrii trăiri atât de intense. Nicu Fotaki, simpaticul cameraman Digi îmi spunea la pauza meciului Legia-Steaua că a uitat camera pe rec. "Am filmat aproape încontinuu tribunele. Pentru sufletul meu…".

Am fost în Turcia, am văzut meciuri din tribună în Grecia, am asistat la derby-ul Belgradului, celebrul Steaua Roșie cu Partizan, am ascultat “God save the Queen” la un turneu final. Niciodată nu am văzut însă la un loc atâta pasiune, atât devotament…Ideea aceea de a susține, de a încuraja, de a împinge de la spate. Totul în stare pură. Și nu vorbesc neapărat de nivelul decibelilor, de urlete sau orice altceva de făcut zgomot. A fost mult mai mult decât atât. Ceva ce vine natural, din interior, și este eliberat într-o atmosferă ce te cuprinde, te învăluie, te poartă, te ridică, te fascinează! Mă refer la sincronizare, la rezonanță în a simți și în a fi dedicat. Totul a fost impresionant. O coregrafie ironică și acidă prin care UEFA a fost taxată cu finețe. Tribunelele acelea de un alb imaculat cu oameni care se ridicau și se așezau coordonându-se cu ajutorul unui resort nevăzut și de neînțeles pentru un intrus. Am stat alături de Gabi Balint undeva la tribuna întâi chiar deasupra oficialei. Dar, oricum, oriunde am fi avut locuri în acea arenă tot în galerie am fi zis că am fost, pentru simplul motiv că întreg stadionul era o galerie.

Sub noi așadar, oficialii Legiei, invitații lor, politicieni, vedete locale sau ce-or mai fi fost erau îmbrăcați cu cămași albe sau dacă nu, își trăgeau conștiincioși câte un tricou alb peste hainele de firmă. Și toți, dar absolut toți aveau un fular la gât pe care îl ridicau conștiincioși deasupra capului, în momentul când peluza dădea tonul. Atunci când Stanciu expedia șutul de 0-1 eram în mijlocul unui cântec. Nimeni nu s-a întrerupt, nimeni nu a huiduit, s-a auzit doar câte o înjurătură răzleață, înghițită de corul alb care își interpreta aria extraordinară. Atunci când Filip a interceptat mingea de 0-2, două minute mai târziu, am anticipat parcă golul și mi-am privit vecinii de scaun. Felul agonizant, cu mingea care se scurgea lent în plasa porții lui Kuciak, de a marca a lui Piovaccari, mi-a permis să văd grimase imperceptibile. Știți filmele acelea de acțiune și război în care soldații primesc o rafală și sunt atinși de gloanțe?! Tresar nedumeriți, își înving durerea și înainte de a cădea răpuși își adună de nu se știe unde resurse nebănuite de energie și merg mai departe preț de câteva secunde lungi cât eternitatea. Golul, care practic le semna sentința, a fost primit cu un: „Legia, Legia, Legiaaaa” venit din zeci de mii de piepturi. Și spectacolul lor unic a continuat, chiar dacă pe teren Radovici și ceilalți resimțeau plumbul din ghete și nu se regăseau. Pentru noi cei care am fost marți în tribunele arenei poloneze, nu a redus din handicap Radovici și nu a egalat pe final Rzeźniczak. Zyleta, supranumele galeriei lor, a făcut 2-2. Un rezultat pe care publicul de acolo îl merită cu prisosință. Și dacă credeți că spectacolul sublim s-a terminat odată cu fluierul lui Proenca, vă povestesc eu cum tot cântecele fanilor i-au ridicat de la pământ pe polonezii prăbușiți pe gazon și cum fluxul acela magnetic i-a adus în fața tribunelor într-un tur de onoare plin de emoție. Transfigurați, transpirați și triști, jucătorii au zăbovit pe gazon zeci de minute, trecând prin fața fiecărei tribune pentru a le mulțumi spectatorilor, pentru a da mâna cu cei din primele rânduri, pentru a-și mulțumi reciproc că se au unii pe alții. O legătură puternică și de neclintit, mai presus de rezultate, de evoluții, de calificări.

Spiritul și esența acestui sport se regăsește acolo în acel colț de Varșovie, iar eu unul pot spune că mi-am încărcat bateriile pentru ani buni de-acum încolo. Și știu că, atunci când mă voi fi săturat de felul în care sunt tratați fanii de conducătorii fotbalului de la noi sau când voi fi scandalizat de manifestările unor pseudo-suporteri, mă voi duce la arena cu nume de băutură răcoritoare să mai iau o gură de apă vie. Le mulțumesc Legiei și fanilor ei pentru ce am putut trăi în această vară. E cea mai de preț amintire de pe stadioanele pe care le bat de când aveam trei ani.