Lecţia predată de Răzvan

Imaginile cu Răzvan Lucescu în lacrimi, purtat fiind pe braţe de către jucători ca după o mare victorie au stat, cumva firesc, în umbra realităţii imediate, a derby-ului care a aprins paroxistic finalul de campionat. Acum s-au decantat şi, în lumina declaraţiilor pe care fostul selecţioner le face pentru presa elenă, totul reverberează sublim. Nu mă feresc de cuvinte mari: „Pentru mine Xanthi a fost bucuria sufletului...”. Nu ştiu de ce, dar găsesc în sintagma asta cu „bucuria sufletului” o similitudine cu aceea mai veche, „farmecul vieţii”. Mă rog...

Fotbalul e şi despre asta. Sau poate ar trebui să fie mai ales despre asta, înainte de a fi concret, material, palpabil. Un antrenor prin definiţie pragmatic, organizat şi meticulos, opus sau la fel de bine completat de un tip sensibil, ataşat de locuri şi valori spirituale. Şi un final atipic în fotbalul mercantil de la noi şi de pretutindeni. Să fii purtat pe braţe fără să fii câştigat un trofeu, ori vreun meci deosebit. Pur şi simplu să ai privilegiul de a te bucura la prezent şi la trecut pentru legături interumane, pentru clipe, pentru ore de antrenament, pentru monotonia cantonamentelor, pentru rutina ciclului săptămânal.

Pentru că toate acestea ţi-au umplut timpul şi viaţa şi pentru că ai ştiut să apreciezi fiecare moment. Să ai capacitatea de a te updata, de a te reinventa, etapă de etapă şi, venit într-un mediu caracterizat drept un veritabil malaxor al antrenorilor, să prelungeşti sezon după sezon înţelegerea. Să descoperi şi să demonstrezi prin comunicare, cât şi datorită relaţiilor interumane că o carieră e potenţată şi împlinită de lucruri mult mai profunde decât banalele trei puncte din fiecare etapă sau de obiective stipulate în contract. Să ai satisfacţia de a-ţi privi în ochi angajatorul, într-un final, şi să spui cu privirea umedă „Până acum mi-a fost patron, de-acum îmi va fi un prieten fantastic”. Pentru că înainte de a fi jucători, antrenori, preşedinţi ori patroni suntem şi trebuie să rămânem oameni. Asta este lecţia pe care Răzvan, Panoupoulos şi Xanthi o predau, fără să îşi fi propus măcar, întregului fotbal. Un strop de romantism spontan într-o breaslă mercantilă şi atent calculată, o lacrimă necosmetizată într-un ocean de make-up, marketing şi PR. Cât de nepredictibil!

Finalul ăsta de mandat a fost peste orice finală! Numai cu astfel de poveşti în localităţi la fel de idilice din te miri ce colţ de lume povestea mare a fotbalului poate să meargă mai departe. Felicitări, Răzvan! Despărţirea cu tort de arabi şi cu lacrimi de greci demonstrează că e extraordinar