Lecţia lui Neşu: „Viaţa mea este o bucurie!”

„Pentru mine, după accident viaţa e o bucurie...Aş putea spune chiar că e mai..”. A fost poate momentul de maximum al întâlnirii cu Mihăiţă Neşu. Ca intensitate emoţională, ca pildă, ca ce vreţi. Mă simţeam copleşit de vorbele lui şi ruşinat de cotidianul meu, al nostru...De grijile noastre mărunte, de mizele fără rost, de încrâncenarea stupidă. Impactul cu Universul lui, al lui Mihăiţă te descompune din punct de vedere mental. În sensul că îţi relevă slăbiciunile, imperfecţiunile. În locul acela eşti scanat sufleteşte şi oricine ai fi e imposibil să te simţi altfel decât mic. Acolo, în clipele acelea, îţi auzi gândurile şi respiraţia îţi bubuie asurzitor în timpane. Mai ales după ce îl auzi şi îl vezi, pentru că el vorbeşte cu fiecare gest pe care îl face. „Pentru mine e o victorie faptul că respir, că gândesc...fiecare mişcare pe care am început să o fac şi fiecare muşchi sănătos pe care încep să îl simt şi îl dezmorţesc”...

Liniştea sufletească domneşte acolo, zâmbetele, privirile, privirile care ţi se intersectează cu semenii tăi care ai zice că au nevoie de ajutor, dar care de fapt ne ajută ei pe noi cei veniţi de afară să ne pansăm rutina. La intrare sunt nişte botoşei din aceia albaştri, pe care ţi-i pui în picioare când intri într-un mediu septic. Ai senzaţia însă că îţi trebuie ceva cu care să te înveleşti cu totul şi pe interior ca să nu murdăreşti locul cu slăbiciunile aduse din lumea „normală”...

Sună lacrimogen? Ar fi trebuit să fiţi acolo...Revin la citatul din Mihăiţă cu care am început. În momentul în care el a spus asta, îl văd cu coada ochiului pe unul din colegii cameramani din faţa mea. Merge uşor, în vârful picioarelor, până la colegul său...Se uită pe cameră şi spune timid: „Avem o mică problemă cu sunetul. Putem relua?”. Mie creierul îmi dă comanda „disperare” şi îmi trimite un impuls negativ. Mihăiţă zâmbeşte: „De la început?”. Îmi spusese de zece minute pe care mi le acordă şi că oricum despre fotbal nu va vorbi că „nu mă pricep” şi îmi era teamă că îl pierd. „Nuuu”, răspunde colegul uşurat de intervenţia lui Mihai care practic detensionase o dată în plus atmosfera...”Doar întrebarea asta...”. Reglaje tehnice, prilej pentru Neşu să vorbească de Oradea lui, să spună cât de frumos e şi ce bine se simte în oraşul lui natal...”Soră-mea e născută la Cluj, eu aici şi mereu ne tachinăm pe tema asta”. „Cred că e gata”, se aude vocea colegului. „Şi care era întrebarea ta? Aaa, mi-am amintit...Nu mai e nevoie să o pui şi tu. Zic eu”. Mă simt uşurat. Întâi pentru că aveam senzaţia că uitasem tot şi ulterior pentru că nu va trebui să o repet „Cum s-a schimbat viaţa ta după momentul acela?”. Îşi adună gândurile, fixează un punct într-un colţ al încăperii şi reia: „Pentru mine pot spune că viaţa de după accident e o bucurie...”. Aceeaşi mişcare „plutită” a colegului de la camera lui la camera celuilalt coleg. Mihai o interceptează înaintea mea „Ce?! Iar sunt probleme?!”...Iar erau. Răbdător şi natural a aşteptat remedierea lor. Mi-a povestit amuzat cum duminică la biserică a încercat liftul pentru cărucioare abia instalat în lăcaşul de cult. Amuzat deoarece ISU nu dăduse încă toate avizele, dar Mihăiţă a dorit să îl probeze el. Ne-am lăsat a treia oară în discuţia reluată de la punctul acela cu viaţa lui care este o bucurie. Am discutat mult, aş mai fi făcut-o, dar m-am oprit pentru că nu voiam să abuzez de timpul lui, nu voiam să îl obosesc sau ce alte temeri de om „normal” am eu.

„Trebuie să beau apă la fiecare oră. A devenit automatism ăsta, dar nu e problemă că dacă au trecut 45 de minute, o repriză, sunt în timp”. Ritualul de a bea apă constă în gestul cu care firesc Iulia, domnişoara care îi e alături la fundaţie, ia un pahar de apă, un pai şi i-l ţine aproape. Ştiu fără să îmi spună că faptul că poate bea apă aşa e şi asta o victorie, faptul că mâna dreapta mişcă „joystick-ul” căruciorului e o altă victorie. Mihai umanizează acea maşinărie. Aş putea spune că acel cărucior aparent neînsufleţit gesticulează. E o prelungire a lui. Aprobă, face grimase, râde...Zecile de minute petrecute alături de Mihăiţă şi de copiii săi au fost pentru mine cea mai importantă lecţie de viaţă primită. A părăsit camera în care am făcut interviul şi regăsindu-şi prietenii şi invitaţii le-a spus: „A încercat el să scoată mai multe de la mine, dar nu cred că a reuşit”. Nu, Mihăiţă. Simt că discuţia cu tine a fost o terapie pentru suflet şi am plecat de la tine îmbogăţit spiritual. Mulţumesc că mi-ai dat şansa asta!