Lacrimogene. Gaze şi emoţii. Inadmisibil şi sublim

Trăirile s-au decantat...Pe fundal zumzăie liniştit un meci de Liga 1 şi încă unul ce poate fi hotărâtor. Clujul face poate cea mai bună repriză nu numai din play off, ci şi din întreg campionatul, sufocă Viitorul şi lasă viu suspansul pe finalul de sezon.

E vorba de senzaţiile de după un alt Steaua-Rapid. De fapt, CSA Steaua-Academia Rapid. Ne încurcăm în denumiri, invocăm hotărâri judecătoreşti,aşteptăm înfriguraţi CIS-uri. Majoritatea celor prezenţi sâmbătă seara în Arena au simplificat dilemele legate de identitate. Au intrat în stadion şi după caz au privit în stânga sau în dreapta şi au văzut în peluze ceva ce nu mai văzuseră demult. I-au văzut pe ai lor. Au simţit că trăiesc după ani în care se întrebau cu fularul favoriţilor în mână cine sunt. Nu a mai contat siglă, palmares. Aveau culori, emoţii, trecut şi un prezent la care nu mai îndrăzniseră să viseze.

O mână de...”fecesudişti” inconştienţi şi un rapidist bezmetic. Plus portarul Acaemiei

E un text scris la 24 de ore după, dar tot se scurtcircuitează. Îmi revine obsesiv întrebarea inocentă a fetiţei mele: „De ce aleargă oamenii ăia aşa tati?!”. Norocul şi instinctul de obişnuit al stadioanelor m-au făcut să îmi iau copilul la meci, numai după ce m-am asigurat că vom sta într-o zonă sigură. A fost deajuns o mână de descreieraţi ca acest eveniment să deraieze, să coboare din sfera sublimului în cea a condamnabilului. Să îi fie deturnată puterea de simbol. Tocmai de aceea fac paranteza asta. Şi încerc o separare a momentelor. Extrag din context. Mă bazez pe ceea ce am văzut, pe informaţii, pe gena de microbist, pe experienţă (ştiu, nu sunt modest). Invazia „fecesudiştilor” în mijlocul rapidiştilor de la a doua putea fi evitată. Acolo s-a creat breşa. Pe fondul acela au apărut ulterior, provocările de la golul de 1-0 şi mai ales cele de la golul de 3-1 pentru rapidişti. Atunci când un alt inconştient, de data asta din cealaltă tabără, a sprintat spre galeria stelistă. A, şi era să uit, manifestările primitive ale portarului de la Academie care la final în loc să se bucure cu ai lui ,ţopăia ostentativ şi grotesc pe o siglă pe care până mai ieri o diviniza.

Să şi-i renege ei în primul rând

S-ar fi putut evita mai ales sperietura şi trauma familiilor care îşi aduseseră copiii la meci. Dacă firma de pază angajată ar fi avut oameni competenţi, dacă jandarmii ar fi avut viteză de reacţie şi dacă ar fi evaluat situaţia corect. Ideea e că jeturile de gaz lacrimogen i-au afectat mai degrabă pe cei nevinovaţi. Vorbim de o gaşcă de tricouri şi minţi negre care ar fi putut fi identificaţi şi izolaţi fără a amplifica panica deja instaurată în sectoarele respective de tribună. E peste puterea de înţelegere a unui om normal că un banner „FCSB=Steaua” poate declanşa o astfel de nebunie. Cert e că a existat. Diversiune din partea Sudului, aroganţă a fecesebiştilor? În orice caz premeditare, deoarce el a fost afişat fix în mijlocul rapidiştilor care nu au vrut sau nu au putut să meargă în galerie. Plus că al doilea raid nu a mai avut legătură cu mesaje, ci cu manifestările ostentative de entuziasm ale adversarilor. Cauţionez cu bună ştiinţă organizatorii. Am fost tentat să spun că biletele nu au fost puse în vânzare, astfel încât să fie evitate eventualele întâlnitri dintre rapidişti şi stelişti si automat inevitabile confruntări. Dar i-am văzut pe drumul spre stadion, la tribuna întâi, la VIP şi chiar la a doua, pe unii şi pe ceilalţi laolaltă. Nu pupându-se, măsurîndu-se din priviri, trimiţindu-şi chiar săgeţi, dar tolerându-se, conştienţi fiind că împreună au de demonstrat ceva. Câţiva stelişti plus rapidistul ameţit şi tatuat, fără minte, dar cu ochelari de soare şi-au bătut joc de aproape 40.000 de oameni şi de milioanele de acasă. Pentru asta ei trebuie să plătească. Să fie daţi odată pentru totdeauna exemplu şi să le fie suspendat pe viaţă dreptul de a mai participa la o manifestare publică de orice natură. Izolaţi în primul rând de „ai lor” şi abia apoi de autorităţi.

Momente superbe cu steaguri fluturând şi scandări din suflet

Am închis paranteza. Chiar dacă distorsionat şi bruiat, mesajul de sâmbătă seara rămâne. Fotbalul e cu şi despre oameni. Unii în tribună, alţii în teren, având în comun pasiune. El nu trebuie să fie confiscat de teribişti. Fie că ei vin din loje sau din peluze.

Eu rămân cu miile de steaguri în alb şi vişiniu şi cu un cor impresionant. „Pentru Rapid cântăm şi steaguri fluturăm”. Completat de o declaraţie pe viaţă: „Pentru mine Rapid este tot ce-am iubit şi voi iubi pân la moarte/ Şi steagul jos nu-l vom lăsa, zi şi noapte pentru Rapid noi vom cânta/Rapid ale, Rapid ale...”. Sau cu steliştii luându-se după gât ca un zid indestructibil şi sărind ritmat pe versurile: „Ale, ale victoriee echipa Steau-i pe gazon/Ale, ale de cântece răsună întregul stadion”. Plus inconfundabilul „Sunt fericit şi mă simt bine...”

Momentul culminant întâlnirea cu un...Jurnalist

Şi pe lângă toate acestea cu imensul fior de a fi reîntâlnit total întâmplător, la câteva scaune, pe cineva cu care am împărţit atâtea meciuri, cantonamente şi momente în viaţa asta profesională. Pe vremea romantică şi romanţată a presei scrise era prima persoană cu care mă trezeam în cap: „Ce-o fi dat Oprişan, azi?!”. Şi după ce deschideam ochii şi luam ziarul sufeream, mă bucuram, mă mândream sau îl invidiam...Parcă îl şi aud: „Recunoaşte Filofte...”.

Teoretic, un jurnalist excelent de la un ziar concurent, dar de fapt un om cum nu sunt mulţi. Buna dispoziţie, miserupismul uneori sarcastic, dar mereu natural, pasiunea pentru meserie, respectul pentru valori, raportarea la un set de principii apropiate de ideal, au făcut din el un reper pentru toţi jurnaliştii indiferent că s-au ocupat sau nu de, la un moment dat, cea mai bună echipă din România. De emoţie, nu am apucat Radule să îţi spun cât de mult m-am bucurat să ne revedem pe un stadion. A fost momentul culminant al unei seri oricum tulburătoare. Poate şi de aici jumătatea plină pe care am văzut-o la derby-ul ăsta atât de altfel.

Coregrafiile sunt pentru dinamovişti

Aaa. Şi încă ceva. De coregrafii, scenografii şi alte lucruri mai pretenţioase ar fi bine să se ocupe cei care se pricep, adică dinamoviştii. S-a pus suflet, s-a depus efort, dar serios, pe tabloul acela ridicat din mijlocul giuleştenilor nu se putea recunoaşte niciun idol, iar steliştii pot fi lăudaţi doar pentru faptul că s-au gândit la Voinescu. Mai departe foliile de aluminiu şi restul recuzitei ar fi mai bine să împacheteze orice altceva, dar nu un derby. Şi nu trebuie să vă ambalaţi steliştilor şi rapidiştilor normali. Mai degrabă să vă speculaţi punctele forte. Sunt printre cei care vor repetate astfel de meciuri cu o aşa o atmosferă, pentru că sunt sigur că incidentele despre care am pomenit nu sunt definitorii şi mai ales că ele pot fi evitate dacă cei plătiţi să asigure ordinea îşi fac treaba.