Impresii de la nivelul gazonului după România - Insulele Feroe

Un meci de uitat. Asta ar fi concluzia pe scurt după un România-Feroe sec, sălciu, lipsit de entuziasm. Mi-e greu să îmi explic de unde şi de ce această stare, dar sunt sigur că senzaţia asta de bifă şi atmosfera aceea iritat-blazată de la finalul meciului nu are cum să ne facă bine pe viitor.
Studioul de la marginea terenului de dinainte şi reacţiile la cald pe care le iau la flash-interview imediat după, îmi permit să percep trăiri pe care încerc să le redau aici.

Generalul surprinzător de conectat şi „obsedat” de control

Înaintea jocului i-am prins pe tricolori încă de la primul contact cu gazonul din Ploieşti. Le-am citit pe chipuri îngrijorarea, nemulţumirea, chiar enervarea, astfel că mie unuia declaraţiile de la final pe tema aceasta nu mi s-au părut foarte deplasate. În sensul că oamenii au zis din start. „E rău, rău!”. Şi era, o spun pentru că am călcat acolo. Sigur că starea câmpului de joc nu scuză întrutotul faptul că ne-am chinuit cu feroezii. Pe Raţ l-am surprins plimbându-se agale şi de unul singur pe toată lungimea terenului şi pe o parte şi pe cealaltă. Venea după o problemă serioasă la muşchi şi era conştient că principalul său adversar era la firul ierbii.

Altfel, se vede diferenţa între titulari şi grupul rezervelor. Primii sunt mai conectaţi, mai concentraţi, mai acolo...Discută aproape invariabil numai cu coechipieri care la rândul lor vor fi pe teren din primul minut. Ceilalţi fac eforturi să îşi mascheze dezamăgirea, frustrarea că nu joacă. Îşi fac timp să îşi salute cunoscuţi, beau o cafea, fac glume, afişează o detaşare forţată. Sincer, Torje mi s-a părut cel mai afectat că nu juca de la început, Andone mi-a lăsat impresia că se bucură de fiecare moment la prima apariţie în lotul tricolor. Împărţirea e clară: pe grupuri după afinităţi la echipa de club, cu steliştii şi foştii stelişti constituind nucleul cel mai numeric. Important de precizat. Fără huiduieli, fără fluierături, fără adversităţi dinspre tribună la adresa jucătorilor. Asta la început.

Câteva cuvinte şi despre Iordănescu. Mult mai implicat mi se pare în acest al treilea mandat. I-a lipsit fotbalul, activitatea, adrenalina asta. Îmi lasă impresia că regretă momentele de rătăcire politică şi se află în căutarea timpului pierdut. Nu lasă nimic la voia întâmplării, nu ignoră niciun amănunt. Vrea să ştie tot şi să aibă controlul. Ai zice că având trei principali tineri ca secunzi deleagă competenţe, dar nu, el e mai implicat, mult mai implicat decât eu unul m-aş fi aşteptat. Îi priveam de pe margine şi îmi ziceam că sunt un grup OK. Mai conştienţi, mai responsabili, mai disciplinaţi. Plus că parcă a dispărut starea aceea de tensiune artificială, de încruntare, de urâcioşenie din mandatul Piţurcă. Cineva din staff mi-a confirmat impresia, dar reclama absenţa unuia/unora cu mai multă personalitate. Mda. Nu e singurul, dar venind din interior...

În fluierăturile la adresa lui Tănase am detectat şi solidaritate, nu numai adversitate

După un meci mai degrabă nereuşit, cum am spus încă de la început, am încercat să-i scanez iar pe tricolori. Marcaţi de efort şi de emoţiile unui final în care feroezii erau să ne egaleze la ultima fază, dar şi vizibil dezamăgiţi de apostrofările tribunei, tricolorii au intrat mai degrabă trişti în vestiar. Parcă mai înneguraţi şi decât adversarii care pierduseră... Pantilimon se felicita cu portarul oaspeţilor. Amândoi aveau senzaţia misiunii îndeplinite...Până la urmă nu trebuie uitat că ambii, în ultimii ani, au avut statutul de rezervă la City. Rusescu avea un tricou al său în mână şi striga după un adversar: ”My friend”, din dorinţa de a schimba echipamentul de joc. Tănase mi s-a părut imperturbabil, nici iritat, nici mulţumit. Imun la fluierături şi apostrofări. Până la urmă, pentru el e mai bine că e aşa. Tot nu mai poate face nimic. Aici e un paradox.

E drept că pe final, pe fondul jocului la trecerea timpului, cu unicul scop de a conserva un avantaj fragil, au apărut apostrofările fanilor. Rivalitatea petrolisto-stelistă e un fapt şi nu trebuie uitat că urmează la puţin timp un duel direct, dar e clar că de la Tănase s-au declanşat toate fluierăturile şi eu am convingerea că parte din tratamentul la care a fost supus i se trage de la comportamentul avut la adresa proprilor fani la meciul cu Viitorul. Indirect în toate înjurăturile la adresa Stelei, s-a regăsit un soi de spirit de solidaritate a suporterilor. Dincolo de adversităţile cotidiene. În fine....

Raţ a spus răspicat ce-l nemulţumeşte

Sănmărtean era calm, dar a driblat scurt „flashurile”. Cred că simţea că nu sunt multe de spus. Torje şi Papp, parcă, împărtăşeau scurte impresii pe tunel, în timp ce Maxim mi-a lăsat impresia că încerca să explice unui membru al staffului ce a fost în capul lui când a pierdut o minge în preajma careului, fază la care am avut cele mai mari emoţii, la unica ocazie importantă a adversarilor. Restul cumva imperturbabili, gândindu-se cred: „cum necum am rezolvat-o şi pe asta”. Ultimul părăsise gazonul căpitanul. Pe Raţ l-am simţit cel mai iritat, cel mai nemulţumit de apostrofările fanilor la adresa steliştilor. Era la cald şi rămăsese cu ultima impresie, pentru că publicul ploieştean nu a fost neapărat unul rău sau ostil. La 2 sau 3 la zero eu unul sunt sigur că nu ar fi fost niciun fel de probleme.

După Răzvan, la interviu l-am avut pe Keşeru. Respira o stare de bine, de fotbalist căruia i-a ieşit jocul şi de om care, dacă ar putea, ar pune pe stop această perioadă fastă şi ar încerca să se bucure cât mai mult de ceea ce trăieşte acum. Dintre jucători a mai fost Vlad Chiricheş. Matur, realist, sincer. Apăsat de ceea ce trăieşte la club, recunoaşte că vine la naţională să se pună la încărcat. La final, Anghel Iordănescu mi s-a părut că îşi ascunde neliniştea, nemuţumirea...Şi-a luat o mască şi a vorbit formal, fără inflexiuni, la trecerea timpului. „trei puncte...teren greu...etc”. Un discurs în ton cu meciul, o acţiune bifată.

Nevoia de lider adevărat, dar nu înaintea formării unui grup adevărat

Eu unul, ca suporter al naţionalei acum, nu numai ca jurnalist, aştept un pic mai mult entuziasm, mai mult suflet în ceea ce e pe teren, în primul rând. Am revenit în studioul în care Gabi Balint şi Helmut Duckadam trăgeau alături de Radu concluziile, la timp pentru a prinde discuţia despre absenţa unui lider, a unui jucător cu personalitate, care să dea impulsuri, să transmită semnale. Pentru mine un deja-vu după discuţia de pe marginea terenului cu cineva din interior. E mult de comentat pe tema asta. La prima vedere aş fi tentat să acuz şi eu asta. Din experienţa ultimilor ani şi a nenumăratelor acţiuni pe lângă naţională şi raportându-mă la realitatea existentă şi la valoarea fotbalului românesc, aş zice că important e să ne putem baza „a la long” pe un grup puternic. Nu mai avem un Hagi, un Ilie Dumitrescu etc. Mutu a fost un lider fals, capabil să facă diferenţa cu echipe mici, nicidecum împotriva unor formaţii adevărate. La nivelul nostru campaniile preliminare se câştigă având un vestiar unit, mai departe, cu un lider real, nu mai zic cu mai mulţi, poţi emite pretenţii acolo la turnee finale. Dar, în ceea ce ne priveşte, primordial e să ai grupul. Iordănescu ştie şi asta va face şi, dacă, într-un an apar individualităţi: poate Puşcaş, poate Bumba, de ce nu Andone, cu atât mai bine...

La primul meci cu Iordănescu antrenor, imediat după plecarea lui Piţurcă, am avut senzaţia şi am spus-o că s-a aerist jocul, atmosfera, că e altceva şi că am făcut paşi înainte. Nu mă grăbesc să spun că acum am făcut doi paşi înapoi, cum sunt tentaţi mulţi. Poate că tricolorii au uitat ceva în încăperea aceea veche şi cu iz de mucegai în care au stat atâţia ani, s-au întors un pic din drum şi vor merge mai departe. Sper din tot sufletul să fie aşa!