Grand Simona

Simona Halep-Sloane Stephens 3-6, 6-4, 6-1. A venit! Nu avea cum să mai întârzie. Primul Grand Slam al Simonei Halep. Primul dintr-o serie, pentru că vor mai urma, suntem siguri, şi altele. După încă un meci colosal reuşit de Simona. Unul în care a revenit cum numai ea ştie să o facă.

La naiba cu Sloane asta. E pe fast forward. A dat delete statisticilor şi e ucigătoare cu backhand-ul. Păi cum ne-a fost vorba?! Ştiam că pe zgură Simona e mai bună, mai ştiam că Sloane n-a mai bătut-o pe Halep din 2013, de pe vremea când în tenis aveam speranţe, nu certitudini.

Fiecare punct al nostru e unul teribil. Construit, muncit, asudat. Americanca serveşte exact şi returnează obsedant. De bine! Începutul de meci e al ei. Are o dreaptă devastatoare şi o linişte în joc enervantă. Joacă un tenis robotic, de inginer la NASA, de IT-ist în Silicon Valley. O stereotipie a excelenţei. E mai greu decât ne închipuiam. Simona trebuie să găsească ceva să o deregleze. Habar nu am ce. Să se strâmbe, să fluiere, să chiuie...

Că de gemut şi oftat o facem şi noi în faţa televizoarelor. Scurta din game-ul nouă şi mingea de break şi rămânere în set e punctul de maximă intensitate a primului set. Unul pierdut însă de Simona. Sau câştigat de Stephens. De parcă ar conta. Tenisului OK al Simonei i s-a opus tenisul exact al americancei.

E clar! Pentru a câştiga e nevoie de tenisul extraterestru din jocul cu Muguruza. Ştim că pentru Simona zgura e acasă, dar avem nevoie şi de serviciul ei. Se agaţă de primul game din setul doi, dar îl pierde după ce salvase trei mingi de break. Practic, setul începe de la 0-2. Şi undeva în momentul ăsta reuşeşte să o scurtcircuiteze pe Sloane. Să o scoată din priză. Simona se duce la 4-2 şi serveşte pentru 5-2, dar din inerţie americanca face 4-4.

Mă simt şi ştiu că nu sunt singurul de ca şi cum aş vedea seria penaltyurilor cu Suedia din America. Acum 24 de ani când, la doi ani, Simona dormea în camera ei şi tatăl Stere se bucura şi suferea pe mute să nu trezească viitoarea campioană. Acum, din loja familiei Halep, eroul de atunci, Hagi priveşte cum face 5-4, apoi 6-4 şi strigă odată cu noi „Seeeeeeet”. Nu-i aşa că sună la fel de frumos ca „goool”?!

E 1-1. Dar de asta e frumos tenisul. Că şi scorul e complex. 1-1 şi 3-0, după o minge totală. Adică atât de puţin până la marea victorie. Scor de neprezentare am spune. Şi Simona o simte ca şi noi şi nu slăbeşte strânsoarea. E pitbull şi cadrele nu ne mai arată un „poker face” al americancei, ci disperarea ei. Nivelul din jocul lui Halep e atât de ridicat încât până şi greşelile îi sunt entuziasmante.

CITEŞTE ŞI

• Simona Halep a intrat în Top 10 All Time al câștigurilor, în tenisul feminin

De fapt, Simona face show pentru 4-0. Şi serveşte pentru... „manita”. Şi nu îi tremură braţul. 5-0. Nu mai are cum să ne scape victoria asta. Dar tensiunea este şi simt asta şi văd în gesturile celor de lângă mine. Zici că e turneu de Roland GarROS unghiile. 5-1, pentru că Sloane îşi face serviciul. Totul e cu încetinitorul... La două ore şi un pic de la prima minge, vine mingea de meci şi meciul!!!

Colosal şi finalul cu Simona escaladând gardul arenei ca în curtea şcolii, cu un francez la costum uimit că i se cere „ţine-mi scară...”. Acolo lângă părinţi şi staff-ul său a vărsat primele lacrimi de bucurie.

Şi imnul, şi ea cu trofeul acolo, la Paris. Şi România divizată şi nedeşteptată aici. Şi peste toate bucuria de sport. Nepereche. După un turneu de tenis. Sublim de simplu.