Fotbal şi Oscar! HDigi

Nouă ne place să spunem că Liga I se întoarce acasă...Chiar mă gândeam că, după ce un tur de campionat, cât a fost ascunsă/rătăcită, am zis că această competiţie nu mai e ce a fost, ar fi aiurea să vin azi să scriu ceva de genul „lume, lume, nemaivăzut, nemaipomenit campionatul intern etc, etc”.

Recunosc că am fost prins de amici glumeţi într-un foc încrucişat de replici:„Cum, măi, chiar o să dea Digi toate cele 9 meciuri pe etapă?!”, se prefăcea curios unul. „Fără costuri suplimentare?!”, intervenea mimând uimirea celălalt. Eu eram la mijloc, cum ar veni, dar e o regulă nescrisă în PR şi advertising, că e mai mult decât OK atunci când replicile din reclame/promo-uri intră într-un soi de folclor, în zona aia de repetabilitate imitativă. Campania şi-a atins scopul...Să vă împrospătez memoria? „Nea Nicu, ce arbitru...”, „La la sus răsare...”, „Dorele”,„Roteşti şi dai cu ascuţitu”, „Hei, iubi, îţi pasă şi ţie măcar un pic?!”, etc.

Locul unde se dau trofeele

Aşa şi cu noi. Revenim! Ne-am încălzit în Cupa Ligii. Eu unul chair am rămas plăcut surprins de Pandurii lui Edi, contra lui Dinamo. De fapt, tot meciul de marţi mi s-a părut unul alert, antrenant. Şi miercuri a fost OK, dar numai în ceea ce o priveşte pe Steaua. Continuu să îi zic pe nume. Sunt lucruri cu care nu e bine să te joci şi din acest v-aţi-ascunselea stupid şi infantil cu sigla, din leapşa asta prostească a palmaresului, nimeni nu are a câştiga. Nici măcar adversarii. Când se vor fi epuizat miştourile mai mult sau mai puţin inspirate, vom fi realizat cu toţii absurdul situaţiei. Închid paranteza.

Cum, necum, meciurile astea de zi cu zi sunt despre noi toţi, despre necesitatea de a le avea, de a le vedea, de a ne identifica, de a ne raporta, de a crede cu/la/în CEVA. Sunt ale noastre. Sunt doza noastră. Oscarurile noastre. E prea mult spus?! Nu m-aţi prins...

Le aveţi pe cele adevărate duminică spre luni, imediat după ce veniţi de la meciul din Ghencea. Sau, dacă nu vă duceţi pe stadion, e la distanţă de două butoane ( 1 e pe 19, 24 e pe 13 şi Filmul pe 57). La noi, la Digi, şi tot fără costuri suplimentare. HD! ;)

Stelist Sniper

Să spunem că Steaua e American Sniper...E cu Armată. Un lunetist meseriaş rău, care nu se lasă. Care crede în ideea de datorie, de onoare, de misiune ce trebuie îndeplinită, fie şi cu preţul sacrificiului personal. Aici e un pic de sirop în exces, pe stilul casei. (Mă gândeam la tipicul hollywoodian iniţial, dar sincer se aplică şi în cazul mult prea teatralului patron. Ori aţi uitat replicile cu soldaţii mei, etc etc...?).

Vorbim de precizie, de antrenamente duse la limita perfecţiunii, de un om (o echipă ) care nu ezită să ia pe cont propiu soarta camarazilor (a întregului fotbal). Se bate cu adversarii şi îi răpune, ieşind teafăr din situaţii limită, dar sfârşeşte tragic, răpus de ai săi. Vă sună cunoscut scenariul cu tare ale trecutului, cu răni nevindecate, cu orgolii de militari, etc? Filmul e inspirat din realitate şi se sfârşeşte trist. Steaua are încă şansa să îşi recapete identitatea şi să îşi ţină în mâini destinul. Să nu fie suprimată de ai săi...

Rapid sau Teoria lui totul sau nimic

Rapidului i s-ar potrivi...”The theory of everything”...E condamnat şi nu i se dau şanse de supravieţuire. Doi ani maximum. Au trecut deja doi, dacă nu mai mulţi...Cam pe când James Marsh (nu e vreun jucător transferat de Valerii Moraru, ci regizorul filmului) se gândea cui să îi dea rolul lui Hawking, Giuleştiul era imobilizat prin liga a II-a. Vorbea deja stâlcit, cu gura într-o parte, nu îşi mai putea ţine capul drept, dar un resort nevăzut îl împingea înainte. Să nu cedeze, să nu se dea bătut, să creadă, să lupte.

Acum l-au adus pe Pustai să rezolve ecuaţia existenţială şi să pună în practică teoria asta a totului posibil. Cu bătrânul Pancu, pe care prea mulţi îl văd terminat, cu rebelii Niculae şi Săpunaru, cu stagiarii aduşi din te miri ce colţ al lumii. Ăsta da amalgam de ştiinţe exacte şi mult suflet, de material şi spiritual. De matematică şi poezie.

Dinamo bate toba, Dinamo bate tare...Whiplash!

În fine, pentru Dinamo m-am oprit la Whiplash. Bateristul care se încăpăţânează să reuşească într-un final. Cineva trebuie să acordeze instrumentele şi să îi facă să interpreteze aceeaşi arie. Teja are misiunea asta ingrată de a face din nou din Dinamo ("Din"-ul ăsta obsesiv e intenţionat...) o orchestră. Asta şi cu trimitere la coregrafia aia de excepţie a suporterilor la un derby cu Steaua. Cam de pe atunci au început să le fie datori vânduţi jucătorii fanilor.

Şi cursul ăsta să se dezechilibreze şi să o ia mai razna ca ratele în franci elveţieni. Atât de mare mi se pare decalajul între ceea ce oferă şi ceea ce primesc suporterii "câinilor". Revenind la paralela cu filmul de Oscar, Whiplash ăsta este cu şi despre „lacrimi, sânge şi sudoare”. Atunci când vor transpune în realitate aceste cuvinte (cuvinte-cheie într-unul din imnurile lor), vom mai putea discuta despre performanţă, despre premii în Ştefan cel Mare.

Bine că am scăpat de Umbrele lui Grey

Paralela asta ar putea continua...Boyhood ar putea fi metafora pentru Petrolul...Copilul care plăteşte cumva pentru erorile şi viaţa dezorganizată a părinţilor...Birdman...Astra, clar!...The Grand Budapest Hotel...mai bine, nu zic. E prea evident! Şi tot aşa. Ştiu, ştiu. Amicii mei cârcotaşi vor spune că dacă meciurile nu ar fi fost la Digi, aş fi parodiat competiţia mai ceva ca bloggerii „Fifty Shades of Grey”.

Cum era expresia aia?! Viaţa bate filmul. Şi fotbalul?! Fotbalul câştigă. La Digi. Nu o spunem numai noi. O spun cei care îl urmăresc, cel care îl conduc, cel care îl joacă. O spun şi cei care, teoretic,ne sunt concurenţi. Însăşi ideea acestui articol mi-a venit după ce un bun prieten de la o altă televiziune mi-a spus că urmărind transmisia meciurilor din Cupa Ligii de zilele trecute s-a simţit ca şi când ar fi fost teleportat din faţa proiecţiilor pe rolă din secolul trecut într-un Imax, la Interstellar.