Finala noastră și fotbalul lor vs. finala noastră cu fotbalul nostru

În două săptămâni am avut privilegiul de a trăi pe viu două finale. Primele organizate în România pe un stadion așa cum trebuie să fie. Le pot compara. Ca atmosferă, ca organizare. Cu atît mai mult cu cât am văzut un meci dintr-o tribună și altul din cealaltă. Deci în oglindă.

Mai multă lume la Atletico-Athletic pe 9 mai. Asta din cauza caliceniei federale. Nu poți să pui la Cupa României prețuri pe alocuri comparabile cu finala Europa League și de patru ori mai mari decât la Steaua-Dinamo și eventual să ai pretenția ca stadionul să fie plin. E ilogic. S-a văzut rău cu pâlcuri de scaune rămase goale și cu sectorul VIP rămas nepopulat. La cinci și șapte milioane de lei vechi locul era și greu. Un minus mare organizatoric. 

Rapidiști și dinamoviști unii lângă alții

Plusul a fost constituit de spectacolul creat de cele două peluze. Sigur, au fost momentele de injurii reciproce de care nu cred că suporterii se vor putea dezbăra vreodată, dar ca impresie generală, spectacolul de sunet și culoare a fost OK. Cu două galerii venite, într-un moment deloc fericit pentru echipele pe care le susțin, din orgoliu, în numele a ce a fost, dar mai ales a ceea ce speră să fie. Spre deosebire de spaniolii care au avut puterea să treacă peste rivalități și să se aplaude reciproc la final, ai noștri și-au dat în petec, huiduindu-se urât. Oricum, marea majoritate a rapidiștilor nu a avut puterea de a rămâne până la sfârșit în tribune pentru festivitatea de premiere.

Totuși, atâta timp cât nu au fost incidente majore în tribune se poate spune că am mai trecut un test al civilizației. Eu unul am stat undeva în zona neutră de la tribuna a doua și am putut vedea o familie de fulare rapidiste stând în mijlocul unei găști de tricouri dinamoviste. Au suspinat pe rând la ocazii, au apostrofat în cor arbitrul (deși nu au fost probleme majore) și la final s-au salutat din priviri. Deci se poate. 

Dinamo mai Konectată la finală

Fotbalul nu are rost să îl comparăm. Vorbim de paliere mult diferite. Finala noastră a însemnat o zbatere, o luptă Surdu a fotbaliștilor pentru menținerea controlului balonului. Din două, trei sau patruzeci și nouă de atingeri. Un Rapid dominând steril cu situații potențial periculoase și jumătăți de ocazii (fără ratări în adevăratul sens al cuvântului) și un Dinamo pragmatic-disperat, gata să facă orice, de la trageri penibile de timp până la capul pus în gheata adversarului, pentru acest trofeu. Lui Bonetti i-a ieșit atunci când avea mai multă nevoie, chiar dacă fotbalul lui Dinamo e mișcat. E o invitație la un film 3D, cu anunț la intrare: “Nu mai avem ochelari!”. Scarlatache fundaș stânga (ce găselniță!), Pulhac aruncat ca mijlocaș stânga, Munteanu forțat pe final. Una peste alta, italianul are meritul că i-a Konectat mai bine la finală

Rapid a murit atacând la ordinul prudentului Lucescu

Rapidul? E paradoxal că ultima imagine cu Lucescu junior pe banca giuleștenilor este cu el trimițându-și energic toți oamenii în atac! Cu Pancu și Ioniță în teren, cu Marcos Antonio în careul advers. Omul care a orchestrat prudența uneori plictisitoare și organizarea enervantă a plecat pe acordurile săltărețe ale ofensivei totale. E ceva în gena lui de antrenor să facă asta când e prea târziu. Ne amintim de tomnaticul România-Bosnia 3-0 cu o evoluție entuziasmantă a tricolorilor, cu plecarea lui Răzvan melodramatică și cu întrebarea rămasă pe buzele tuturor, prieteni și neprieteni: “Dar de ce nu ai jucat omule așa tot timpul?!”. Așa și cu rapidiștii acum. “Bine că murim atacând în al doisprezecelea ceas. Nu era mai simplu să trăim mai sus și să nu ne băgăm cu fundul în poartă pe finaluri de meci cu Târgu Mureșul, cu Mediașul...”

Fantoma “alb-albastră” de la premiere

Festivitatea de premiere mai inutil pompoasă acum. Cu multe momente moarte, cu prea multe imagini cu rânjetul rubicond al lui Borcea, cu depersonalizarea culorilor învingătoarei prin insistența sponsorului de a fi îmbrăcate la premiere tricourile albastre. Bine că nu au avut dinmaoviștii șorturi roșii că ieșea o...Steaua învingătoare, de toată frumusețea. Așa pe final, Mircea Sandu a avut pentru câteva momente fantoma Craiovei, ce doar i-a făcut parastasul, triumfând în stadionul cu care se mândrește atât.

Una peste alta a fost frumos. Dinamo s-a salvat, Rapid intră în zona crepusculară. Fără antrenor, fără mai mult de jumătate din lot și cu un patron care nu știe nici ce vrea și nici dacă mai poate. Și colac peste pupăză, cu o vacanță-blitz, deci cu nevoia unei organizări imediate.

S-a încheiat un sezon fotbalistic ciudat și mai degrabă anost. Viața microbiștilor adevărați se contabilizează cu slashul specific anilor competiționali. Ne pregătim de un mini-concediu cu Campionat European, după care imediat, în iulie, vom trece în anul de existență 2012/2013. Și atunci să vezi satisfacții pentru cei care au fost dezamăgiții în sezoanele trecute.