Fan Petrescu! Şi-l redescopăr şi pe Iordănescu...

Ignorat de federali şi considerându-se jignit de stelişti, Dan Petrescu şi-a suflecat mănecile şi a decis să ne arate o dată în plus cine e ca antrenor, la Târgu Mureş. Venirea lui în fotbalul românesc e un real câştig.

Determinarea sa, patima sa, valoarea sa îşi va pune în mod evident amprenta şi va potenţa competiţia. Cunoscându-l chiar cred că a refuzat o echipă de eşalon doi din Anglia, chiar dacă visează să ajungă să antreneze acolo. A făcut-o pentru că îi place competiţia şi pentru că îi place să aibă un „target”, să se bată pentru ceva tangibil. E un luptător şi un învingător.

Despre el povesteau colegii de generaţie că înnebunea fie că pierdea la rummy, la table, la tenis cu piciorul ori la tenis de câmp. De asta,sunt convins că Petrescu vine aici să ia titlul cu ASA. Şi, din acest punct de vedere, trebuie remarcat felul în care oficialii din Târgu Mureş înţeleg să dea continuitate unei echipe proaspăt apărută printre protagoniste. Sincer, nu îmi explic nici până azi cum au putut rata titlul în ultima etapă într-un meci cu o retrogradată.

De fapt, dacă ne amintim tot pe final au pierdut şi cu Mediaşul, o altă „picată”, mai că îţi vine să le dai dreptate celor care spun că ASA nu a vrut să câştige acest campionat. Important e că pentru viitor demonstrează prin ceea ce fac că vor mai mult. Şi eu unul sunt sigur că în nebunia lui (pozitivă) Petrescu vizează inclusiv un drum european cât poate fi el de lung.

Puiu şi-a amintit cum e să fie General

Evenimentele interne au luat din atenţia pe care ar fi fost normal să ne-o canalizăm aproape exclusiv asupra naţionalei şi a tentativei de a antama deja calificarea la Euro 2016 încă de la mijlocul lui iunie 2015. Un egal, nu mai spun o victorie, ne lasă pe primul loc înaintea toamnei ce va fi de foc în această luptă pentru primele două locuri.

Ce am aflat din interior e că atmosfera la naţională e una cât se poate de bună. Că în ciuda condiţiilor speciale, final de sezon şi deci acumulare de oboseală, accidentări, frustrarea faptului că mulţi dintre tricolori aproape că nu vor avea vacanţă plus stresul altora că nu au o situaţie clară la nivel de echipă de club, în ciuda acestor lucruri enumerate aşadar, Anghel Iordănescu s-a bucurat de implicare şi dedicare din partea jucătorilor convocaţi. E principalul argument cu care s-a plecat la drum în Irlanda de Nord.

După mult timp ceea ce se întâmplă la naţională ne dă dreptul să vorbim despre forţa grupului. Nu mai aşteptăm sclipiri şi minuni de la un jucător sau altul...Nu mai depindem de toanele să nu zicem figurile nu ştiu cărei psuedo vedete. Avem o selecţionată cinstită care îşi cunoaşte limitele, dar care vrea să şi le depăşească. Şi, important, condusă de un selecţioner care nu este nici pe departe blazat, depăşit, zaharist sau mai ştiu eu cum. Da, am fost printre cei care au crezut că Puiu Iordănescu nu mai poate constitui o soluţie viabilă în 2015.

M-am înşelat şi o recunosc înainte să se fi încheiat campania. Văzându-l, vorbind cu el şi făcându-mi o imagine din discuţii cu apropiaţi am avut surpriza să redescopăr un antrenor cât se poate de motivat (şi foarte bun motivator), entuziast şi updatat. Atât de prins de ce face acum încât aproape atinge butonul de alarmă a ceea ce numim generic „control-freak”...Rămăsesem cu imaginea din precedentul mandat. A unui tehnician cumva resemnat care a pierdut controlul asupra vestiarului.

Scandalurile cu jucătorii care fugeau din cantonament şi care îl maimuţăreau sunt de notorietate. La zece ani de atunci avem confirmarea că nu era problema selecţionerului, ci a „băieţilor”, teribilişti şi inconştienţi care duceau totul în derizoriu. Iar Iordănescu nu era depăşit, ci doar dezamăgit şi scârbit de un anume tip de atitudine şi comportament.

Revenind în prezent, cred şi sper că sâmbătă seara la Belfast vom obţine un rezultat bun şi îmi mai doresc ca Finlanda să reuşească să ţină Ungaria în frâu, astfel încât în septembrie să nu fim nevoiţi să mergem la Budapesta pentru vreun meci decisiv.