“Esteeeee!!!”

Nu e doar despre a câştiga. Ci şi despre a o face cu stil. La un moment dat colegul Prună cu vocea gâtuită de fericire vorbea de tiki-taka în handbal...Atunci când colegii din extra sporturi se raportează la fotbal chiar că înseamnă că nimic nu mai contează. De obicei se înfoaie la comparaţiile pe care noi ăştia mulţi le facem cu „pătrăţica” lor.

România a fost fabuloasă. Nu am văzut niciodată o naţională a noastră (şi am pretenţia proprietăţii termenilor) atât de dezinvoltă, de frenetică, de sigură pe ea. Plăcerea de a juca, de a ataca, de a învinge. Mă uitam la meci şi nu îmi venea să cred că nu o să am emoţii. Conştientizam pe măsura secundelor ce treceau forţa pe care o emanam şi efectiv eram perplex: nici Danemarca şi nicio altă echipă de pe Pământ nu avea cum să reacţioneze la tăvălugul ăsta superb. Le-am executat cu zâmbetul pe buze...De la „scăriţa” de 2-0 mi-a fost clar că e ziua noastră.

Şi mai important este că putem juca în „halul” ăsta în condiţiile în care Cristina Neagu nu e vioara întâi. Avem nu numai cea mai bună jucătoare a lumii, dar şi o echipă în jurul ei. Valentina Ardean, Oana Manea, Eliza Buceschi, mai ales Eliza aseară, s-au mişcat cu dezinvoltură, dezarmându-şi adversarele. Camerele surprindeau în slow-motion consternarea danezelor. Nu înţelegeau nimic. Zicea una din fete după meci că le-a citit teama în ochi şi nu au avut milă...

A fost frumos şi visăm olimpic. Serios că avem de ce să o facem. Arătăm bine! Naţionala asta respiră prin toţi porii o stare de bine şi de lucruri făcute cum trebuie. Automatisme, linişte, spirit de sacrificiu. Zâmbetul Cristinei după ce a dat în bară de la 7 metri spune totul. Spune că trăim într-o perioadă de graţie şi că suntem mult deasupra a ceea ce numim generic momente psihologice. Iar aici ajungem într-un punct în care trebuie să subliniem ce e de subliniat. Meritul selecţionerului. Felul în care împreună cu neaoşul Costică Buceschi a făcut din naţionala asta o devoratoare de nordice. Ideea de cosmopolit adaptat la valorile şi specificul de aici. Potenţarea calităţilor native, libertatea bine înţeleasă, încurajarea manifesării personalităţii pe teren şi nu numai, abilitatea de a le face să accepte disciplina şi rigurozitatea tactică. Totul a fost superb şi, da, îi datorăm mulţumiri discretului suedez care ne-a reinventat. Nu iese în prim plan, nu urlă la time-outuri nu face tumbe pe margine, dar transmite printr-o singură privire mai multe mesaje şi se face înţeles şi respectat de o mie de ori mai bine decât cei care îşi începeau fiecare propoziţie cu „Băăăăă...”. A fost şi aia o epocă, la care nu aş fi făcut referire dacă nu aş simţi încă o undă de răutate, de pizmă. Poate mulţi vor râde, dar nu mă pot abţine să nu scriu ceva ce îmi răsună în minte încă de la începutul meciului cu Danemarca „Cine Ryde la urmă, Ryde mai bine...”.

Habar nu am, poate s-a mai şi scris asta. Cert e că mixul ăsta antrenor-echipă la naţionala de handbal a României dă senzaţia asta de satisfacţie primară, necosmetizată. Bucurie de sport, verbalizată atât de spontan de acelaşi coleg Prună: „Esteeee!”. Aşa a strigat o dată pe comentariu...Un „este” pe care nu l-am mai auzit spus atât de plin şi de entuziast din copilărie. De când dădeam vreun gol, dărâmam pietrele la castel, „scuipam” pe cineva la „v-aţi ascunselea” şi scăpam turma ori împingeam pe vreunu mai mare la „frunza”. Şi nu e deloc puţin lucru că Ryde şi fetele lui ne-au redat flashul acesta pe care îl credeam uitat. Şi pentru asta merită toate mulţumirile din lume.