Era Hagi. Tot el este Viitorul pentru toate Româniile

Nu îmi amintesc să fi jucat vreodată primele trei naţionale ale României în acelaşi timp. Echipa mare, Under 21 şi Under 19. Practic, prezentul şi viitorul fotbalului nostru într-un moment în care trecutul ne striveşte.

Să mă ierte generaţia Contra, dar confirmarea venită de la Ploieşti e cel mai important lucru care ni se putea întâmpla şi cu asta încep. Am văzut lacrimi de eliberare la finalul unui meci în care am ştiut să suferim şi în care am alergat pe un teren imposibil după un adversar teoretic mai atletic şi mai bine mobilat fizic. Şi l-am depăşit. Am început jocul de la un 0-1 nedrept, venit de nicăieri. După asta am înclinat terenul. Măţan a plutit efectiv prin noroi. Şerpuirile sale, schimbările lui de direcţie au fost încântătoare. Moruţan în celălalt flanc...Moldoveanu, copilul ce acum câteva luni îşi găsea alinarea şi îşi căuta energia în mesaje motivaţionale scrise cu litere de-o şchioapă pe pereţi, uitase că o dublă leziune la fiecare dintre genunchi îi pusese cariera sub semnul întrebării. Înota la limita rezistenţei în mocirlă, pentru a pune umărul la scoaterea fotbalului nostru la liman. Mişcarea benzilor din apărare Hăruţ şi Neciu semăna cu cea a lifturilor din clădirile corporaţiilor din Pipera la 18:00 fix. Sus-jos, sus-jos. Încontinuu. Dima şi Screciu exacţi timp de aproape 70 de minute, până în momentul în care primul a cedat şi a fost eliminat. Dulca şi Băluţă au ţinut mijlocul, s-au angajat fără menajamente în dueluri teribile, susţinând chiar şi ofensiva. Dragomir a fost un alt punct fix într-un triunghi perfect care a echilibrat jocul. Plus Vlad în poartă un alt element de stabilitate. O echipă atipic de matură, condusă execelent de Adi Boingiu. Am fost conduşi, ne-am ridicat, am atacat cu o siguranţă şi o estetică invers proporţională presiunii şi stării gazonului, am terminat sacrificându-ne, muncind şi tremurând mai mult de îndârjire decât de frică. E naţionala pe care am invocat-o. Naţionala care se va face mare. Selecţionata OVER toate aşteptările. E imposibil să ratăm calificarea la ultimul meci cu Ucraina dacă ne vom păstra atitudinea din cele două meciuri jucate la Ploieşti.

Şi în Israel am revenit după ce am fost conduşi. Mitriţă, Stanciu şi Ţucudean au constiuit rezervele de fantezie ale unei prime reprezentative care arătase pe alocuri moale, blazată şi fără chef. O victorie importantă, la fel cum am punctat la impresia artistică în Anglia, cu băieţii lui Isăilă, înghesuindu-şi pe final adversarul în propriul careu în căutarea egalării. (E drept că deţinătoarea titlului mondial irosise cu câteva minute şanse mari de 3-1). Rămânem şi de acolo cu golul lui Costache, din pasa lui Ianis Hagi şi cu momente bune de joc.

Avem un fotbal în Renovare, dar parcă totul începe să prindă formă, să aibă un contur, să se întrevadă ceva. Şi dacă tot vorbim de viitor, e bine să amintim şi de omul care ni-l construieşte. E pe cale să se îndeplinească o nouă profeţie a lui Hagi. Aceea cu vremea când naţionala, naţionalele, fotbalul românesc în ansamblu se va baza pe produse ale Academiei sale. Mitriţă a pasat pentru Ţucudean la seniori, Iannis a fos servant la tineret, iar la Under 19 Măţan şi Băluţă au decis totul. Cinci oameni la trei categorii diferite de vârstă. Alături de ei am numărat alţi zece care au avut o legătură cât de mică cu Viitorul şi care au fost aseară pe teren în vreuna dintre cele trei partide. Aşadar o medie de cinci. Şi nu am luat în calcul rezervele neutilizate (Manea, Turday, Drăguş, etc). Râdem de el şi de declaraţiile sale, dar de undeva de sus de pe schele, Gică ne zâmbeşte poznaş. Nu are sceptru şi nici coroană. Un coif, măneci suflecate şi o dorinţă nespusă. Să se închege acest mix de generaţii. Cu el pe bancă la un turneu final. De Mondiale.