Ele sunt învingătoarele, noi, toţi ceilalţi, învinşii

Neputinţă, groază, furie, revoltă, compasiune, solidaritate în suferinţă şi multe întrebări fără răspuns. Vineri şi sâmbătă am agonizat cu toţii încercând să avem o explicaţie pentru ceva de neînţeles. La aproape 20 de ani de la cumplita dramă a lui Vrăbioru nu s-a schimbat nimic. Aceleaşi ambulanţe insuficient echipate, aceleaşi suspiciuni legate de felul în care medicii au intervenit. Moartea seamănă panică în sport. În România şi aiurea, dar cu cât e mai aproape de noi, cu atât doare mai tare...

Dar sportul e viaţă şi duminică mă trezesc cumva simţindu-mă vinovat că am găsit resurse să empatizez cu bucuria sinceră a campioanelor Europei la handbal femin. Povestea CSM-ului e una senzaţională şi probabil că o vom decripta în timp. La prima participare în Liga Campionilor au avut puterea să meargă până la capăt. Atât de atipic, revenind cu goluri în ultime secunde, împingând la limită emoţii, sentimente şi nervi. Parcursul din întregul sezon a fost unul fenomenal şi neaşteptat. S-au reinventat literalmente începând cu dubla cu Rostov şi, dintr-o echipă fără repere şi perspective ,s-au transformat într-o trupă de commando care şi-a călcat în picioare adversarele, rescriindu-şi destinul.

Trec ore peste golurile lui Gullden, peste paradele lui Pessoa şi peste „şaptemetriul” Micăi Brădeanu. Mă simt din nou trist când îmi revin imaginile cu „altarul” de la centrul terenului din Ştefan cel Mare. Mă gândesc la ce soartă a avut Ekeng, la cum şi-a lăsat într-o arenă decrepită şi încremenită în timp visele, speranţele, viaţa. Mulţi, poate prea mulţi, spun că au existat complici în a-i fi luate.

La finalul unui week-end solicitant, intens şi cu stări atât de complexe şi amestecate constatăm că suferim şi ne bucurăm fiecare în felul lui, împărtăşind totodată de la distanţă stările acestea cu milioane de alţi indivizi. Marea problemă e că deşi noi cu sentimentele noaste suntem atât de mulţi, pierdem permanent şi implacabil meciul cu sistemul. Suntem învinşi. De nepăsarea lor, de indolenţa lor, de nesimţirea lor. A celor care pot şi trebuie să ia decizii şi nu le iau. A celor care lasă în paragină stadioane de fotbal, arene de tenis, săli de sport, patinoare. A celor care promit că vor construi, dar dărâmă sistematic. A celor care ne îngroapă speranţele şi din când în când (cu zile) idolii...

Mor fotbalişti pe stadioane care stau să cadă şi trăim izbânzi în subsoluri de mall-uri. Lacrimile de durere se amestecă haotic şi incontrolabil cu cele de bucurie şi peste toate sunt cele ale neputinţei. Salvarea nu vine de niciunde sau dacă vine nu are „dotările” necesare. De nicăieri se încăpăţânează să mai apară o fată ca Simona sau o echipă cum e CSM-ul şi să scrie istorie. Performanţe care sunt atât de inexplicabile încât trăindu-le la prezent îţi vine să pui mâna pe telefon şi să îţi suni şi nepoţii pe care nu-i ai pentru a le povesti...”A fost odată...”.