Drumul spre victorie! " s-au făcut peste noapte terminatori!"

E o poveste demnă de filmele copilăriei. Ţineţi minte „Drumul spre victorie”? Cu gaşca de aliaţi care a preferat fotbalul şi un meci teribil contra naziştilor unei evadări sigure...Pele, Ardiles, Bobby Moore, van Himst şi Stallone. Stallone în rolul lui Lung junior cum ar veni.

Vi se pare exagerat?! Duminică noaptea Astra era la pământ! Fusese călcată în picioare de CFR la Cluj, pe Săpunaru nu îl mai spăla nicio apă pentru gafele comise, iar Şumudică anunţa că nu mai rezistă şi că pleacă. Erau doar ultimele dintr-o serie nesfârşită de probleme din acest început de sezon. Dezinteresul patronului, lipsa banilor, suspendarea internă a antrenorului, nemulţumirea jucătorilor neplătiţi, greva anagajaţilor de la stadion, degradarea gazonului, vânzarea a doi fotbalişti exponenţiali-De Amorim şi Boldrin-către rivală pentru supravieţuire, ironiile adversarilor, dezinteresul media şi mai presus de toate apatia unui oraş care nu e capabil să preţuiască o echipă care a dovedit de atâtea ori în ultimii ani că poate fi senzaţională (campionat, cupă, supercupă pe plan intern plus eliminarea Lyonului şi a englezilor de la West Ham sezonul trecut).

Momentul lui Şumudică! „Again and again”

Astra era cu spatele la zid. Nimeni nu credea în ea. Apărarea luase 17 goluri în 7 meciuri. Lung era etichetat ca ieşit din formă şi supraevaluat, Geraldo depăşit, Lovin expirat, Săpunaru nepregătit, Teixeira obosit, Niculae terminat şi ultimii cinci dintre ei muult prea bătrâni. Ca şi Seto, dealtfel. Alibec era „doar” gras şi forţat de antrenor în disperare de cauză. Demotivaţi, cu gândul la orice altceva decât la o minune. Şumudică pe bancă să aducă în plus ceva?! Să fim serioşi că a fost o întâmplare...West Ham nu ne-a luat în serios, dar o rezolvă în retur cu tot cu marele Şumi la marginea terenului. Câţi nu au gândit aşa?! Poate fi mai antipatic decât toţi steliştii la un loc, poate sări calul mai ceva ca Becali şi MM împreună, dar are o calitate pe care nu ai cum să nu i-o recunoşti. Are secretul reglajelor fine, al comunicării cu vestiarul, al motivării, ştiinţa ieşirii din situaţii limită. E momentul lui. Din nou. Când poate nici el nu mai credea şi nu se mai gândea „să parieze”pe echipa sa. Să-l lăsăm să se bucure. Cum vrea el, ca un clovn, ca un anti, ca un rebel cu sau fără cauză. Eşti mare, Şumi!!!

„Terminaţii” s-au făcut peste noapte terminatori

Lung a fost senzaţional. A împins incredibil în momente cheie şi intervenţiile sale le vedeam pe „slow-motion” . Timpul se oprea parcă în fracţiunile de secundă în care mâinile sale tăiau aerul în căutarea mingii. O găsea, o deturna şi totul revenea la viteza normală.

Săpunaru s-a întors acasă. Pe dreapta, flanc de unde cu cinci ani în urmă câştiga trofeul pus în joc în competiţia unde nimeni nu o vedea pe Astra trecând mai departe. A fost exact, a fost concentrat, a fost rău. A dat drumul saniei aceleia pe faza de atac a englezilor, în finalul primei părţi, care a dus la magnificul gol al calificării. A arătat cine e de fapt.
Geraldo...Hm. Geraldo e tipul de jucător pe care vrei să îl ai în vestiar, indiferent ce face pe teren. Poate credeţi că mă hazardez. Are ştiinţa jocului, are calităţi de lider. Ştie să se adune şi să îi adune pe ceilalţi în moment cheie. Da. Are o vârstă şi e unoeri lent. Joi a fost exact, a avut o siguranţă din aceea cu dublu efect: mobilizatoare pentru coechipieri şi inhibantă pentru adversari.

Fabricio. Când l-am văut jucând pe viu prima oară, m-am gândit că are ceva din Săpunaru. Mişcări, deplasare, stil, habar nu am. Vede şi el bine jocul, are plasament şi tehnică peste media fundaşilor. Plus un joc aerian decent. Conectat la importanţa partidelor poate fi ce trebuie. Şi cu West Ham a fost.

Morais. Căpitanul unei echipe care are în fiecare compartiment cel puţin un lider. A fost pistonul din flancul stâng. Activ pe fază ofensivă şi impecabil în apărare. Îmi rămân în cap ieşirile neprecipitate, chiar cu dribling din faze delicate. Momente care au fost impulsuri şi mesaje pentru ceilalţi.: „îi putem ţine la distanţă şi fără să o bubuim”.

Lovin are o inteligenţă pe care o arată mereu pe teren sau în afar lui şi care poate compensa orice deficit inerent vârstei, chiar şi al talentului, o recunoaşte şi el, limitat. Ştie să anticipeze, ştie când să rupă jocul, ştie să joace simplu. Este practic teoreticianul perfect şi teoretic practicianul ideal într-o echipă care ştie să se potenţeze la maxim. Mult, foarte mult datorită lui.

Seto este câinele japonez. (Un excelent film cu Victor Rebengiuc al unui tânăr regizor al cărui nume sună ca oraşul care refuză să adopte Astra: Jurgiu). Devotat până la sacrificiu, fără limite la efort. Finalul l-a găsit de multe ori ca cel mai avansat om al nostru în terenul englezilor. Şi asta fără să îşi neglijeze sarcinile preponderent defensive.
Alexandru Ioniţă ştie fotbal. E tehnic, ţine mingea, vede culoare, are şut. Poate deveni un fotbalist peste medie, dar are nevoie de timp. De răbdare. A lui faţă de propria persoană şi a celorlalţi în raport cu el. E tupeist. Şi în autocar (el se juca de-a Tom şi Jerry cu Geraldo, aruncându-i brazilianului coji de banană în cap), dar şi pe teren. Are o cuminţenie poznaşă şi o obrăznicie pozitivă. Depinde numai de el.

Niculae se poate lăsa după pasa aia. Păstrăm proporţiile acum şi subliniez asta. Momentul pasei decisive mi-a indus un flash. Încă o dată: vorbesc doar de momentul pasei. L-a aşteptat pe Teixeira exact cât a trebuit, aşa cum în 94 Ilie l-a aşteptat pe Hagi după cursa aia nebună cu Argentina. În studiorile Digi vorbim des şi despre faza asta şi de multe altele ale Generaţiei de Aur şi e o plăcere să îl asculţi pe Dumitrescu vorbind de vremurile acelea. L-am surpins şi pe Nico ascultându-l atent , cu urechi de fan, retrăind împreună pase şi goluri. Poate fi un răspuns pentru cei care îl acuză că pierde timp pe la televiziune. Oricum începutul ăsta de sezon, al lui personal, e revanşa lui pentru tot ce s-a spus în faţă şi pe la colţuri despre el.

Teixeira e un boem. Joacă fotbal pe bani mulţi din plăcere. Pentru el, dar mereu în slujba echipei. E printre cei mai tehnici fotbalişti străini veniţi aici vreodată, dar şi, poate, cel mai contondent mijlocaş cu gleznă fină. A decis calificarea cu o preluare din trei timpi şi două mişcări, dar cu un şut perfect la colţul lung. Acum elegant, acum agresiv, mereu el însuşi, aşa cum spuneam. Furnizând momente memorabile la clubul împotriva căruia a depus un memoriu pentru recuperarea banilor.

Alibec a permis în tur ca la Londra scorul de 1-0 să fie unul al calificării. Joi seara s-a bătut cât a putut şi cum a putut. E în urmă cu pregătirea şi mai are de dat jos kilograme, dar are execuţii, protejează foarte bine mingea şi impune teamă şi respect adversarilor, care sunt mai liniştiţi dacă îl au permanent sub supraveghere. Probabil asta e raţiunea pentru care Şumudică l-a ţinut până la final, deşi era evident că nu mai poate şi că trage efectiv de el.

Oros a avut pe final o intervenţie cât o calificare. Ca un hocheist care întinde crosa în finala olimpică, aşa a suflat o minge pe care scria gol, prelungiri şi poate agonie. În afară de asta a intrat bine şi a adus un plus de siguranţă apărării. I s-a cerut să avem şi cu el o apărare beton. Şi a fost.
Stan şi Florea au avut rolul de a aduce de pe margine oxigen, de a ţine departe balonul de poartă, astfel încât să-şi mai lase coechipierii să respire. Fără a fi neapărat spectaculoase, raidurile lor au fost eficiente. Dar în situaţia în care au intrat ei, firescul, normalul, liniştea era tot ce aveam nevoie.

Datori faţă de ei. Cu scuze, cu mulţumiri, cu laude

Ei au fost şi sunt eroii. Unui oraş, unei ţări, unui fotbal şi unei societăţi până la urmă incapabile separat şi împreună să le ofere strictul necesar pentru a putea măcar spera la o performanţă. Cu toate acestea asemenea echipei de spadă la Olimpiada de la Rio, pe arena care deschidea şi închidea JO de la Londra din 2012, Şumudică şi ai lui au obţinut o victorie istorică şi cum spuneam la început ,de poveste. În dauna unei echipe cu un buget colosal şi în faţa a 60.000 de oameni (cam un sfert din Giurgiu încăpea în tribune).

Le suntem datori. În frunte cu patronul care îi ocoleşte şi cu fanii care nu îi apreciază la justa valoare. Cu scuze pentru că nu am ştiut să credem în ei, cu mulţumiri pentru această calificare cu iz de lecţie de viaţă. Dezorganizat şi debusolat, fotbalul nostru trimite două echipe în grupele Europa League. Una care cumpără tot ce vrea, datorită unui patron care continuă să investească şi una formată din jucători refuzaţi, reşapaţi, repatriaţi şi ex-rapidişti. E frumos că mai putem fi luaţi prin surpindere de astfel de poveşti.