DOUTE 26, nu ROUTE 26

Mă intrigă siguranţa celor care continuă să spună că Steaua se va impune fără probleme pe finalul acesta de sezon. E dezermant modul în care ASA este ignorată, cu o atitudine vecină cu negarea evidenţei. A mai rămas un singur punct şi o săptămână până la meciul direct, dar am senzaţia că în jurul meu toată lumea se comportă de ca şi cum ar mai fi cel puţin 8-9 lungimi avans în favoarea campioanei.

M-am simţit aşa de pe contrasens în valul acesta de optimism stelist încât mi-am propus să scriu negru pe alb argumentele pentru care cred eu că ASA se va bate până la sfârşit, cu şanse considerabile de a câştiga.

Presiunea e pe umerii steliştilor, mureşenii joacă de plăcere

Vorbeam zilele trecute cu un antrenor care în urmă cu ceva timp era în stafful unei echipe care se bătea pentru titlu şi care a trăit din interior pierderea de suflu, care simţea cum distanţa se micşorează şi nu ştia cum să intervină. Nu e niciun secret până la urmă. Marian Rada îmi povestea la o cafea despre finalul agonizant pentru rapidişti la ultimul titlu cucerit cu Rednic principal: „Atunci când avansul liniştitor pe care l-am avut la un moment dat s-a micşorat pe nesimţite, am trăit cea mai ciudată senzaţie ca antrenor. Cu toţii eram într-o stare vecină cu neputinţa. Disperare, presiune, tensiune. Nu îţi mai iese nimic. Noi de pe margine parcă eram inerţi şi nu îi mai puteam trezi, iar ei în teren parcă erau alţii. Nu le mai ieşea nimic, intrau şi jucau cu teamă, greşeau execuţii banale. E crunt. Toată starea aceea de calm, de siguranţă pe care o aveam când eram la adăpostul punctelor se întoarce înzecit şi se transformă într-o debandadă totală. Îmi amintesc că am avut noroc cu o victorie la Timişoara care ne-a repus pe şine, dar şi acum la atâta amar de vreme am rămas cu sechele şi am coşmaruri...E greu să descriu ce simţi”.

Pesemne e ceea ce trăiesc steliştii acum. Nimeni, dar nimeni nu îi vede ratând titlul în acest sezon. Realitatea spune însă altceva, şi anume că pericolul e iminent. E unul din motivele principale pentru felul în care se exprimă echipa. Crispat, dezlânat, isteric. Din jocul dezinvolt şi plăcut ochiului, steliştii practică un fotbal scrâşnit, poticnit, fără orizont. Mingile lungi au luat locul combinaţiilor şi precipitarea are câştig de caută în faţa principiilor de joc ale lui Gâlcă.

Accidentul CFR, acolo unde mureşenii au arătat o lejeritate nepermisă în anumite momente de joc, nu ne poate îndepărta de la concluzia desprinsă în meciurile din acest retur. Fotbalul echipei lui Ciobotariu este unul simplu, cu o foarte bună organizare pe fază defensivă, la care se adaugă un mijloc sigur şi flexibil. Zona din care nota bene a lipsit şi continuă să lipsească Gabi Mureşan, un punct de echilibru în sistemul mureşenilor. Pe fază de atac vedem sclipiri de geniu ori fantezie marca Zicu, sporadic Goga ori Hora, care vin să completeze rigurozitatea pivotului Manolov.

Despre ce vorbim până la urmă?! Despre o echipă căreia nimeni nu i-ar ierta vreodată ratarea acestui titlu, opusă uneia care şi-a propus la startul sezonului să nu retrogradeze!

Un lot mai valid, mai în formă, mai implicat care formează un vestiar mai unit

Ar trebui aruncată o privire mai atentă asupra loturilor pentru a detecta că sunt sensibil egale. Până la urmă, când ne referim la fotbaliştii lui ASA, vorbim de jucători cu experienţă. Care ştiu cum să câştige trofee, care au jucat la echipe mari, care au o mare dorinţă de a demonstra că nu sunt terminaţi, aşa cum prematur au fost etichetaţi. Din acest punct de vedere poate că s-ar putea face o paralelă cu „commando-ul” lui Petrescu de la Urziceni, cu menţiunea că „legionarii” de azi ai lui Ciobi au un pic mai mult ştaif. Am avut plăcerea unui dialog cu Edi Stăncioiu mai zilele trecute. Liniştit, amuzat de tam tam-ul în care el şi colegii săi s-au trezit. L-am văzut şi pe N'Doye...Un personaj din toate punctele de vedere. Ştiţii ce îmi inspiră ASA?! Aţi văzut RED (Retired Extremely Dangerous), filmul acela cu Bruce Willis...O gaşcă de băieţi care s-au întâlnit să mai joace de plăcere şi care s-au trezit faţă în faţă cu posibilitatea de a mai da o ultimă lovitură...dacă le iese bine, dacă nu aia e...Nici măcar nu îşi propuseseră.

De mult nu am auzit fotbalişti vorbind cu atâta detaşare despre faptul că întârzierile salariale sunt atât de mari şi care tratează cu o aşa ironie subiectul primelor de obiectiv. Stăncioiu a făcut-o şi sunt sigur că vorbea în numele întregului vestiar. Până şi gluma cu „Jucăm pe Naţional Arena să nu se supere steliştii că nu au Liga la Bucureşti” mi s-a părut una care i-a venit pe moment, nicidecum ceva premditat. Cumva era el amuzat de ce a zis. Era poznaş, nu arogant. Iar reacţia deranjat-isterică a steliştilor vine să confirme tensiunea teribilă în care trăiesc.

Autoritatea lui Gâlcă e săpată constant

Partea cu vestiarul necesită o privire mai atentă. La Târgu Mureş nu sunt prea multe de zis. Incidentul din intersezon cu Mureşan, Zicu şi cine o mai fi fost versus N'Doye nu a făcut decât să întărească grupul. A fost momentul în care s-a diagnosticat o problemă, s-au luat măsuri şi acum lucrurile sunt aşa cum scrie în manuale că trebuie să fie un vestiar, pentru a se face performanţă. La Steaua în schimb, momentul în care Reghecampf a rămas fără angajament a dinamitat efectiv liniştea şi aşa de conjunctură a grupului stelist. Grupuri, grupuleţe, sfere de influenţă şi de interes. Nervi, poliţe, spirit de frondă. Autoritatea lui Gâlcă nu a fost ştirbită, a fost efectiv săpată din temelii, iar confirmarea de conjunctură venită de la Poarta Albă a Palatului nu a venit decât să întărească faptul că despărţirea de actualul antrenor nu este decât o chestiune de timp.

E de vorbit de asemenea despre forma efectivă a jucătorilor, despre problemele de sănătate cu care se confruntă ei. Prepeliţă a ieşit din circuit, Tănase nu se simte nici el mai bine. La meciul cu Oţelul nu s-au pierdut doar puncte în clasament, ci şi puncte pe care Gâlcă îşi mai susţinea un sistem de joc şi aşa şubred: Papp şi Rusescu. Imposibilitatea folosirii constante şi la capacitate maximă a acestor patru fotbalişti determinanţi se adaugă pierderii axului Szukala-Sănmărtean-Keşeru. Nu e o scuză de avocat al lui Gâlcă, e realitatea obiectivă. Am atins partea cu experienţa mai sus. Nu îl văd pe Zicu mai prejos la acest capitol lui Chipciu de exemplu...Şi putem continua paralele Stăncioiu versus Arlauskis...Are rost să discutăm de Mureşan vs Filip?! N'Doye cu Prepeliţă, etc. Plus că în lumina ultimelor isprăvi în afara graniţelor, nu aş marşa prea mult pe latura asta cu „know-how-ul” european net favorabil „roş-albaştrilor”. Roş-abaştrilor din Bucureşti, adică. Iată că nici măcar aici nu sunt diferenţe.

Steaua nu mai e Steaua! Doare, dar e adevărat!

Şi încheiem cu fanii! Avantaj net ASA. Sold-out de câteva meciuri la Târgu Mureş şi sunt gata să fac pariu că trebuie să fii de la senator în sus să poţi intra în posesia unui bilet la meciul din weekend cu Pandurii. Şi mă opresc aici, pentru că nu vreau să pun sare pe rană după tristeţea (şi de atmosferă) de la meciul cu Oţelul.

Concluzia mea este aşadar una singură. Nu zic că ASA are şanse mai mari să triumfe, dar sunt sigur că în Ghencea, pardon, în Pipera trebuie un mare reset.

Aaa, şi încă un lucru. Erorile acestea de arbitraj împotriva celor neobişnuiţi cu rolul de victimă „se întâmplă” tocmai pentru că organismul e atât de slăbit. Cu atâtea probleme pe cap, orice ciupitură te poate trimite direct la terapie intensivă. Până la urmă asta nu înţeleg ei în interior, dar se percepe în exterior (adversari, oficiali, arbitrii) Steaua nu mai e Steaua. Pentru a fi iar, fanii trebuie să se întoarcă la stadion, iar fotbaliştii trebuie să fie conectaţi la ce se întâmplă numai în vestiar.

Aşa că azi şi acum ROUTE 26 este în construcţie, iar DOUTE (adică îndoiala) 26 e mai aproape de ceea ce trăim cu toţii.