Două meciuri, 12 goluri şi o pasă!

Antrenorii, jucătorii, chiar preşedinţii, ceea ce denumim generic oameni de fotbal, au un tip de discurs atunci când vine vorba de meciuri cu goluri multe. Se situează pe o poziţie diferită de cea a spectatorilor, a telespectatorilor şi a jurnaliştilor care, firesc, gustă întâlnirile cu suspans, cu răsturnări de situaţii şi cu reuşite. E teoria aceea că golul în sine e o consecinţă a unor erori, nesincronizări, lipse de reacţie, etc. Ori în fotbalul de azi se încearcă perfecţionarea până la limita îngheţării jocului, ermetizarea, cumva matematicizarea lui. Transformarea într-o „ştiinţă exactă” cu trasee prestabilite, reacţii în bloc şi alte noţiuni mai degrabă reci, depersonalizante pentru ceea ce înseamnă ceea ce noi ceilalţi numim spectacol şi de care suntem atât de captivaţi.

m trăit pe viu Dinamo-Pandurii 2-3 şi m-am conectat din faţa televizorului la Real-Barca 3-4. Nu, nu voi face niciun fel de paralelă, nu vă grăbiţi să mă acuzaţi. Vreau să vorbesc despre poezia fotbalului, despre frumuseţea lui, despre adrenalina pe care ţi-o oferă, indiferent cât de mult susţii o echipă sau alta, indiferent de stadionul ori Liga în care se joacă. Şi da, după un weekend în care vezi două meciuri frumoase, rămâi cu ceva şi te poţi juca la rândul tău cu impresii, fără a te teme că vei fi acuzat că amesteci muritori cu extratereştri.

Golul lui Bilinski...

Sâmbătă m-a impresionat „exteriorul” lui Giusti la primul gol al Pandurilor în „Ştefan cel Mare”. O execuţie pretenţioasă, rod al unei decizii luate în fracţiuni de secundă. Mi-a plăcut Elton da Silva de Târgu Jiu şi nu doar pentru golul decisiv. Cleştele pe care el şi Breeveld l-au făcut la mijloc s-a văzut frumos din imediata apropiere a gazonului, chiar dacă teoretic rolul lor de „închizători” îi face, după cum le spune numele, mai degrabă să distrugă, decât să creeze. Au eleganţă, stăpânire de sine şi e frumos să-i vezi de aproape cum ating mingea. Am fost în spatele porţii la golul de 2-2 a lui Bilinski. S-a văzut, s-a simţit extraordinar golul acela. Pivotare cu dreptul, minge aşezată pe stângul şi şut perfect la semiînălţime.

...pasa lui Messi

Duminică seara, în afara golurilor, trei dintre ele din penalty (şi aici mi se pare că trebuie remarcată execuţia decisivă a lui Messi de la 11 metri), a ritmului, a şutului marca Iniesta, a centrărilor desenate de Di Maria, ori a preluărilor de manual făcute de Benzema, pot spune că am rămas fascinat de pasa ireală a lui Messi de la faza prelergătoare golului de 3-3 al Barcei. Am revăzut imaginile de o mulţime de ori şi de fiecare dată mă surprind că îmi vine să am o exclamaţie de uimire. (Puteţi vedea pe digisport.ro, de fapt toate imaginile a ceea ce am descris aici sunt la noi pe site). Vorbim de un singur jucător, hai doi, pentru că şi Neymar a avut rolul lui, destabilizând aproape o echipă. Am numărat nu mai puţin de opt tricouri albe într-o imagine în care Messi preia ridică doar puţin privirea, după care teleghidează mingea printre şase jucători ai Madridului, suficient de bine încât lui Lopez să nici nu-i treacă prin minte să iasă decisiv din poartă.

Frumuseţea fotbalului

Nu îmi ajunge cât am vorbit despre faza aceasta (mi se pare că nici măcar nu s-au inventat cuvinte pentru astfel de execuţii). Şi eu chiar nu sunt un fan Messi. Mi se pare un jucător uriaş, dar nu sunt extaziat necondiţionat de geniul lui. Ideea e că strict la faza aceasta, pe o arie de câţiva metri pătraţi, el era înconjurat de patru adeversari, în timp ce la câţiva metri mai încolo întreaga linie de fund madrilenă era poziţionată ca la carte. Adăugaţi la asta şi portarul. Vorbim de nouă oameni din unsprezece, neutralizaţi de o mişcare scurtă a piciorului său stâng. Neymar a sprintat a preluat şi a căzut mitraliat după ce a fost dezechilibrat de Ramos. A urmat penalty, eliminare şi gol. Din punctul meu de vedere putea să nici nu se finalizeze atacul ăla. Tot mi se pare că în acele câteva secunde am avut sinteza a ceea ce are fotbalul mai frumos: spectaculozitate, concentrare, spontaneitate, calcul, gândire, perfecţiune, sclipire de geniu, nebunia de a simţi soluţia la care adversarul nu se aşteaptă. E şi matematică şi poezie într-o pendulare şi o lovire de balon.

Şi eu unul mă simt liniştit, că oricât ai analiza jocul, oricât ai diseca mişcările, oricât ai încerca să anticipezi totul, atâta timp cât sunt jucători care într-o fracţiune de secundă aleg şi execută mişcări la care nu se aşteaptă nimeni altcineva, fotbalul va rămâne rege, iar Giusti, Elton, Bilinski, Messi, Di Maria ori Benzema îl vor cinsti. Păcat că, deşi unul din meciurile pe care le-am apreciat a fost la noi acasă, niciunul dintre cei care ne-a încântat nu e român!