Dinamoviştii care au „mânjit” peluza Cătălin Hîldan

A-l critica pe Hagi, a-l contesta grav şi a-l jigni cu orice preţ a devenit sport naţional. Pe ideea că suntem foarte mulţi care îl judecăm în cheie emoţională. Eu unul îmi recunosc limitele din acest punct de vedere. Nu pot face abstarcţie de nopţile în care urlam ca apucatul „Hagi, preşedinte!” pe străzile fierbinţi ale Bucureştiului, după marile victorii din America. Sesizez derapaje verbale, aud şi cred că e foarte greu de lucrat cu el, că e excesiv de perfecţionist şi nu suportă să fie contrazis, văd şi ştiu că e om şi că e supus greşelii, dar am o toleranţă sporită, alimentată de nostalgii. Mi-e greu să spun public „ceva de rău”, chiar dacă poate aşa ar trebui să fac, în sensul de a fi obiectiv. Mi-am reprimat, de exemplu, comentarii ironice la faza aceea cu Camora la Cluj şi ar mai fi exemple...

Şi de aceea, poate, sunt de-a dreptul scandalizat de comportamentul galeriei dinamoviste la adresa lui. Mă revoltă modul în care aleg ei să demonstreze şi să cultive ideea de „altfel”. Cultul acesta al diferenţei îl sesizez şi la colegi de breaslă. E problema lor până la urmă şi nu e rolul meu să judec asta. Ceea ce unii consideră a fi realitate, mie mi se par scenarii fanteziste şi invers.

Revenind la înjurăturile grele, proferate de nişte incalificabili într-o zi de Paşte...Conflictul e mai vechi, dar asta nu îl face de înţeles. Sunt oamenii care înjură pe oricine. Fără discernământ. Spiritul de haită, de hateri, de turmă...Şi-au demitizat simboluri, vezi cazul Andone şi în numele unei pasiuni pe care fac pariu că nu o înţeleg aruncă lături în spiritul de Dinamo. Mânjesc efectiv peluza aia şi da, le-o zic eu, nu sunt reprezentativi pentru ceea ce înseamnă galeria acestei echipe. Aşa cum rapidiştii, aripa teribilistă, şi-au distrus practic echipa prin războaie fratricide şi acţiuni inconştiente, dinamoviştii care îşi înjură semenii cu ochii ieşiţi din orbite şi cu feţele congestionate de ură nu merită nimic. Din cauza lor sau şi din cauza lor oamenii au uitat drumul spre stadioane. Pentru că sportul ăsta şi sportul în general cultivă ideea de adversitate, de competiţie, de întrecere, dar nu de ură. Să îl numeşti pe Hagi răul fotbalului românesc e mult prea mult. E mai absurd decât a-l înjura şi a-l jigni. Între sălbaticii fără căpătâi din sala de la Budapesta care au aruncat cu tot felul de prostii în fetele noastre la Ferencvaros-CSM şi dinamoviştii care au aruncat gratuit cu noroi în Hagi nu văd nicio diferenţă. E la fel de trist şi de revoltător. Păcat de atmosfera pe care din când în când o fac adevăraţii câini în „Ştefan cel Mare”. Atenţi la nuanţe şi punând mare preţ pe comunicare, mă aşteptam ca acest club să reacţioneze la comportamentul acesta incalificabil...