Despre Rapid! La prezent

Am fost duminică în Giuleşti şi am respirat tristeţea aceea forţat optimistă, disperarea, sărăcia. Am auzit imnul cântat de câteva mii de oameni, neacompaniaţi de vocea lui Socaciu pentru că închirierea staţiei de amplificare ar fi sporit costurile. Am privit tabela altădată vie şi vişinie, încremenită şi neagră, din aceleaşi considerente financiare. Am admirat un verde frumos al gazonului, îngrijit din pasiune şi inerţie de oameni care nu şi-au mai luat banii de pe vremea când pe marginea terenului se lăfăiau reclame viu colorate cu leduri, ca în marile competiţii.

Am simţit ritmul inconfundabil al tobelor de Giuleşti, aşa cum am acuzat disconfortul unui stadion depăşit de vremuri, ca o casă bătrânească stând să cadă. Dacă nu renovată, ea trebuie măcar conservată, consolidată. Tot acest melange de pauperitate şi pasiune în stare pură m-a impresionat teribil. Contrastele Rapidului sunt contrastele vieţii de zi cu zi ale suporterului care luptă să îşi salveze bucăţica de evadare din cotidian. Şi în tot acest noian de trăiri nostalgic triste, am fost izbit de un „deja vu” care a fost o constantă a generaţiilor de rapidişti din tată în fiu. Undeva, la coada ad-hoc formată în faţa Ligii Suporterilor pentru biletele de solidaritate, un puşti de 6-7 ani, probabil ştiut de părinţi la joacă, întreba rugător şi cu o sclipire în ochi: „Nenea, mă bagi şi pe mine la meci?!”.

"Nenea, mă bagi şi pe mine la meci?"

Voia să îi vadă pe Pancu şi pe Nico, aşa cum alţii ca el, între timp bărbaţi, voiau să îi vadă pe Lupu şi Şumi în anii 90, sau cum cei acum bunici ardeau de nerăbdare să îi admire pe Ion Ionescu şi Greavu, ori cum, cu zeci de ani în urmă, cei care nu mai sunt voiau să fie la meciurile lui Baratky sau, scuzaţi coincidenţa, Fănică Filote... Atâta timp cât puştii cu ochii umezi se vor ruga de cei mai mari să intre la meciuri (cu) Voluntari, flacăra aceea vişinie va pâlpâi şi Rapid va trăi.

Cam atât cu simbolistica. Sunt printre cei care spun că mult din ceea ce pătimeşte acum Rapidul este din cauza unor teribilişti de peluză. Episodul Chiajna din campionatul în care Răzvan Lucescu era încă antrenor acolo, manifestările extreme la adresa unui patron care cu bune şi rele (de acord, poate mai multe rele) a ţinut echipa sunt numai două exemple dintr-o lungă listă. Cu toate acestea, ceea ce denumim generic spirit am văzut că încă trăieşte. Este principalul resort care duce mai departe o echipă muribundă din punct de vedere administrativ. Şi, oricum am da-o, acest spirit este întreţinut de fani în primul rând. De marea lor masă. Rolul lor chiar acesta este! De a susţine. De a le fi alături unor oameni la rândul lor dedicaţi unei idei. Fie că vorbim de Moldovan pe margine, de Pancu, Niculae, Dică, Negru, Bălan şi toţi ceilalţi pe teren ori de Manea, Rada şi Şumudică în înaltul tribunei.

Puţini şi dezbinaţi

E momentul în care, cu mic, cu mare, rapidiştii trebuie să vină şi să se aşeze la aceeaşi masă, să lupte şi să salveze împreună ceea ce fiecare în parte clamează că reprezintă ceva enorm pentru ei şi altceva în contextul fotbalului românesc. După ce că sunt puţini, mai sunt şi disparaţi. Rada nu vorbeşte cu Şumudică, Şumi are impresia că Manea are ceva cu el şi tot aşa. Adăugaţi la asta o masă latentă de rapidişti care aşteaptă pasivi să se întâmple nici ei nu ştiu ce. E nevoie de idei, de acţiune, de implicare, de organizare. Altfel, despre Rapid se va vorbi la început de frază cu „a fost odată...”.

De pe fereastra biroului meu de la Digi, eu unul văd ruinele bătrânului stadion Republicii şi mai ales nocturna ruginită a fostului „Progresul”. De fiecare dată când mă uit pe geam, realizez cât de relativă este şi din acest punct de vedere graniţa dintre „este” şi „a fost”. Asta mai ales că la începutul anilor 2000 eram unul dintre jurnaliştii de presă scrisă responsabili de FC Naţional. Ca ieri îi pândeam pe Stelu Carabaş, Oli, Adi Matei să iasă de la vestiare....

Recunosc că am scris acest articol şi pentru că aş vrea să nu vorbesc la trecut şi despre Rapid!