Despre o campioană incontestabilă

“Chapeau”. Limba română nu ne ajută cu un singur cuvânt care să înglobeze recunoaşterea calităţilor pentru un om, un grup, o entitate. Franţuzismul ăsta se potriveşte mănuşă când vine vorba de „neamţul” Reghecampf mai ales, antrenorul căruia performanţele i-au adus şi contracte de sponsorizare cu sau fără cozoroc. Nu despre asta vorbim aici.

Steaua a câştigat mai clar decât o arată clasamentul, pentru a adapta o vorbă tocită, dar cu inegalabilă putere descriptivă. Steaua înseamnă un grup, un vestiar, o filosofie. Sunt momente în care, indiferent de apartenenţă sentimentală la o grupare sau alta, trebuie să ai tăria să recunoşti: „Aţi fost mai buni. Felicitări!”. Ceea ce e Steaua acum s-a construit în timp. Cu scandal, cu convulsii, cu greşeli, cu nedreptăţi, dar şi cu foarte mult efort. Simpatică declaraţia aia a lui Pintilii, dar şi mai simpatic Chipciu care a reluat-o. Autoironia e unul dintre atributele celor puternici. „Care a fost cheia? Vreţi să vă zic şi eu două cuvinte, ca Prepe?!? Muncă, seriozitate şi disciplină.”

Reghe şi atitudinea de lider adevărat

Reghe e artizanul. A ştiut în primul rând să pună bazele şi să îşi facă o echipă tehnică în adevăratul sens al cuvântului. O echipă tehnică, pe care nu ezită să o consulte, să o aprecieze, să o recunoască, să-i evidenţieze meritele şi alături de care a construit actuala Steaua. Şi când îşi laudă colaboratorii e sincer, aşa cum numai un lider înnăscut poate fi! L-am surprins în multe ocazii cu gesturi studiate, cu declaraţii pregătite, cu un arsenal întreg verbal şi non-verbal, care, de la Mourinho încoace, am observat cu toţii cât e de important în fotbalul de azi. În microclimatul pe care l-a creat la Steaua, Reghe e sincer, e natural. A creat un grup, un grup care a luat faţa individului, indiferent de nume ori renume. A stabilit şi impus un set de regului. Lucruri normale, veţi spune, dar nu e prima oară când zic că la noi şi la Steaua de după 2006 normalitatea a avut caracter de senzaţional.
Gigi Becali şi Mihai Stoica au şi ei un merit foarte mare în formarea şi menţinerea acestei echipe.

Primul a investit, a făcut scouting, a motivat şi a mobilizat. Sigur, în stilul lui atipic. Dar, şi de acolo de unde e, rămâne singurul supravieţuitor într-o lume meteorică a patronilor/ finanţatorilor/ investitorilor. Şi ce zice el pare că are logică: „Am căutat şi am găsit...”. Citeam un clasament al longevităţii pe băncile tehnice ale echipelor de Liga I cu antrenorul Stelei lider detaşat. Câţi dintre noi îşi închipuiau asta acum trei-patru ani, când se paria pe câte etape rezistă Stoichiţă, Ilie Stan, Bergodi şi atâţia alţii?!

MM a impus linia comportamentală

Cu aerul ăla asumat arogant, la limita antipaticului, managerul a impus cumva de-a lungul anilor o linie comportamentală a Stelei. S-a pliat însă perfect pe profilul suporterului stelist: trufaş şi războinic-vindicativ, care uită rapid sincopele şi care potenţează la maxim izbânzile. Poate şi de asta în decursul istoriei succesele nu au fost deloc puţine. Au ştiinţa de a transforma în calitate defectele şi slăbiciunile. Nu e deloc uşor, să faci asta. Ştiu sigur că MM, de exemplu, nu l-a agreat iniţial pe Reghecampf, dar în timp, văzându-i potenţialul a virat brusc şi s-a transformat în „fratele său”. Şi a făcut-o cu aerul cel mai firesc cu putinţă, de ca şi cum sentimentele şi trăirile potrivnice nu ar fi existat. Se numeşte simţ de adaptabilitate, nu vă gândiţi la regrete, căinţă ori alţi termeni care ar putea trăda nesiguranţa. Steliştilor le place să spună că toate acestea le sunt străine. Şi de-a lungul timpului şi în trecutul apropiat au şi probat asta! Cel puţin pe plan intern.

Ce o să fie mai departe e altă poveste, dar oricum pentru cei care încearcă să găsească pete-n stele cu parcursul european, nu am de spus decât că, spre deosebire de CFR, Oţelul, Dinamo, Rapid, Pandurii, Vaslui, Gaz şi cine mai vreţi, Urziceni nu mai zic, Steaua a fost singura echipă capabilă să stea în picioare după ce a jucat în Europa. A avut puterea să se regenereze, să se reinventeze, să meargă înainte. Uneori mai încet, alteori, ca acum, supersonic (raportat la competiţia noastră, fireşte).

Grupul ca individ. Învingător

Special i-am lăsat la urmă. Steaua e rece şi sigură pe ea ca Tătăruşanu, e adaptabilă ca Varela, e dominantă ca Szukala, e hotărâtă şi cu potenţial enorm ca Gardoş, e efervescentă şi imprevizibilă ca Latovlevici, e muncitoare ca Pintilii, e sclipitoare ca Sănmărtean, e inepuizabilă ca Popa, e încăpăţânată şi cumva controversată ca Tănase, e spontană ca Alex Chipciu, e oportunistă ca Piovaccari, e disponibilă ca Pîrvulescu, e eficientă ca „francezul” Keşeru. Nu mai e delăsătoare, inutil obraznică, autosuficientă ca Adrian Cristea ori Mihai Costea. Steaua e Steaua. Ar trebui să o recunoască până şi cei care n-au iubit-o, nu o iubesc şi nu o vor iubi niciodată.

A, şi încă ceva: Steaua lui Reghecampf mi se pare campioana cel mai greu de contestat de după Revoluţie. Sau, altfel spus, e cel mai meritat titlu cucerit de o formaţie de la noi în ultimii ani.