Despre nea Johnny...

Ar fi fost o zi obişnuită pentru mine. Îmi plac serile cu emisiuni, mai ales când e vorba de mers pe stadioane la meciuri cu miză, cu trofee. E doza de adrenalină pe care ţi-o dă live-ul din locuri unde se concentrează energii, emoţii, speranţe. E viaţă!

Am început aşa pentru că e un text greu de scris. Trag de timp, cum ar veni.

Ştirea am văzut-o atunci când am deschis siteurile pentru a-mi updata temele pentru meciul de diseară. I-am văzut poza! Una alb-negru, din care se uită la tine fix. Privirea aceea! Din spatele unor rame, la fel de inconfundabile, cumva supradimensionate, sfidând coloritul viu al siteului Gazetei. Apoi am citit textul lui Andrei (Crăciun). Emoţionant, descriptiv. Am retrăit multe din momentele despre care vorbeşte.

Am tot amestecat în rândurile pe care mi le-am smuls până acum TV-ul, cu online-ul... Printul moare peste tot în jurul nostru şi odată cu el s-a dus şi unul dintre ultimii mari condeieri ai presei sportive. „Ziaristul Ion Cupen a murit în această dimineaţă, la 73 de ani”. Cred că de unde e, se amuză trist că noi, cei care ştim cât de mult a iubit hârtia şi cât de fidel a fost maşinii de scris şi stiloului, citim virtual că nu mai e. În realitate, el va fi mereu! O ştie, o ştia de când trăia, dar va continua să se alinte Sus, aşa cum o făcea printre noi muritorii, ca un copil mare: „Las că nu am fost eu atât de talentat cât ziceţi voi ...”.

El şi nea Vanea

Nu vreau să fac vreo blasfemie, dar m-am surprins gândindu-mă de multe ori că dacă nea Vanea a fost, pe bună dreptate, numit patriarh, atunci şi nea Johnny avea tot dreptul să fie considerat măcar un arhiepiscop. Mi se pare că e ca la Hagi şi Lupu, de exemplu, pentru că sunt din aceeaşi generaţie. Dar putem aduce în discuţie nume ca Balaci ori Dobrin, pe care cei doi inegalabili i-au iubit atât...Vorbim de talent în stare pură. Au fost uriaşi, în felul lor. Şi unul, şi celălalt, dar Nea Johnny a stat cumva în umbra lui Chirilă. Asta chiar dacă şi verbul lui Cupen mângâia, muşca şi era viu. Au făcut diferenţa cărţile, tenacitatea, destinul. Unul a fost mai disciplinat, celălalt mai boem. Unul a fost scriitor scriitor, celălalt un scriitor mai poet ca şi comportament. Nea Johnny a avut interzis la turnee finale, pentru că „l-a certat” în vremea studenţiei pe Arghezi. Doamne şi câte poveşti avea.... Scria dumnezeieşte, dar era şi un excelent orator. „Nea Johnny de ce nu vorbeşti şi la televizor aşa?! Apărem noi tot felul de puşti şi oameni ca dumneata care au atâtea de spus...”. Era timid. Avea un bun-simţ interbelic. Adora pisicile, animalele în general (în ultimii ani i se părea că îl înţeleg mai bine decât semenii).

Cuvintele lui nepereche

Mereu ne încuraja pe noi cei ce veneam din urmă...Vorbele sale erau ca rândurile pe care le scria. Pline de pilde, de învăţături. Dar nu sfaturi din acelea inutile de bătrân plicticos. Niciodată cu nimeni, ascultându-l sau citindu-l, nu am avut senzaţia aceea pe care cuvintele lui mi-o creau... Mi se păreau că sunt ordonate ca ţinuta unui soldat din regimentul de gardă. Nimic în plus, nimic în minus. Nicio virgulă inutilă, nicio interjecţie nelalocul ei. Cuvinte potrivite pentru idei ori judecăţi de valoare care te lăsau perplex: atât de simple, dar atât de imposibil de exprimat de oricine în afară de el. În ciuda metaforelor nepereche şi a textelor savuroase,  manuscrisele sale aveau un aer milităresc, cazon, o disciplină teribilă a termenilor. Dacă a fost vreodată să îl văd/aud altfel decât blând şi şugubăţ a fost atunci când i se greşea câte un cuvânt. Ţinea atât de mult la ce aşternea pe hârtie încât o codiţă de la ţ lipsă putea produce un veritabil cataclism în universul său. Cuvintele erau minuţios alese şi puse ca într-un superb domino numai de el ştiut...

Nea Johnny nu mai e!  Mi-e ruşine să zic că mă doare. Ruşine faţă de mine, în primul rînd. Faţă de faptul că m-am ascuns în spatele cotidianului. Nu o să-mi iert prea uşor că acum o lună,două nu am mai insistat când fixul lui a sunat în gol. Aş fi vrut să îl aud şi să îi zic, o dată în plus, că mă bucur pentru că am avut şansa să îl cunosc, să îi vorbesc şi să îmi povestească una-alta.

Nea Johnny era din categoria oamenilor pe cale de dispariţie... A oamenilor de valoare, a oamenilor care aveau ce să spună, a oamenilor care ştiau cum să spună, dar care au făcut doi paşi înapoi speriaţi, intimidaţi, contrariaţi de vremuri şi nedorind să coboare în abisuri pe scara de valori a unei societăţi incapabile să realizeze ce contemporani au avut şansa să aibă!

Două povestioare cu Ion Cupen

„Dănele, ia zi, măi, au băgat ăştia banii în perete?!”. Nu o să uit niciodată întrebarea asta simpatică a celui ce în ziua de salariu şi la început de criză în presă voia să se asigure că totul e în regulă şi că i-au fost viraţi banii pe card! „Ce să fac eu cu cardul, măi, omule?! De ce nu îmi daţi banii la casierie?!”. Asta a fost una din primele mele încercări ca manager în lumea asta  a presei...

 „Du-te, măi, copile să îţi pui măselele alea pe care ţi le-ai scos, nu mai sta aşa!”...”Mi-e frică nea Johnny. Abia le-am scos. Stai să îmi fac curaj să mai merg iar la dentist”...”Mâine-poimâine te cheamă oamenii ăştia pe la televizor. O să te faci de râs cu găurile alea în gură...” Am fost nea Johnny, ştii că am fost! Asta şi datorită ţie... Şi datorită ţie, totul! Mulţumesc!