Despre bucuria de sport

Recunosc că prima tentație a fost să scriu din nou de fotbal. Sunt încă sub imperiul ultimei postări și deci și a amărăciunii produse de înfrângerea cu Turcia. Am rămas cu gustul sălciu al unei evoluții amestecate, în care sfertul bun de oră din a doua parte a fost înghițit de neputință, delăsare și indolență. M-am enervat atât de mult, pentru că mă încăpățânez să țin necondiționat la naționala asta, așa cum nu-ți poți controla sentimentele față de o rudă risipitoare și pe alocuri inconștientă, care mai mult îți aduce belele decât bucurii. Cu bune, cu rele sunt ai mei și mă voi reîncărca până la dubla cu Andorra și Estonia, atunci când cu toții ne vom căuta în arborele genealogic o rudă batavă, în numele căruia să invocăm ajutorul pe care trebuie să-l primim dinspre Amsterdam, via Istanbul. Vom mai avea timp să dezbatem subiectul.

În starea asta descrisă aici nu mă simt în stare să anticipez parcursul echipelor românești în Europa. Sunt circumspect și caut să mă agăț de agresivitatea pozitivă a lui Bourceanu, de sclipirile lui Eric, de cuvintele care compun discursul lui Reghecampf ori de calculele așezatului Pustai. Aștept. La meciurile acestea îmi asum rolul celui care după meciurile de miercuri și joi va lăuda fără să-și înceapă discursul cu: „V-am spus eu!”.

Măcar să avem cu toții plăcută surpriză trăită weekend-ul trecut cu fetele de la HCM. Uite cum am ajuns și la subiectul textului de azi. Cam lungă introducerea, recunosc...Despre asta este sportul, cred. Povești din acestea care se trăiesc. Și Doamne cum le-am mai trăit în comentariul plin de viață, suflet și...plămâni al colegilor George și Costi. Costi Prună...Și George Pârvan. Bucuria asta de sport e un sentiment special și se potențează teribil atunci când vine neanunțată. În timp, am avut posibilitatea să observ cum valul acesta de entuziasm pe care o medalie – la Olimpiade se simte cel mai bine - sau o victorie cuprinde tot ce întâlnește în cale. Oameni care habar nu aveau că Baia Mare are echipă de handbal feminin se trezesc că urlă la golurile lui Buceschi, defetiștii care plângeau soarta Oltchimului lui Robu nu-și pot stăpâni emoțiile pentru Baia Mare a lui Cherecheș și tot așa. Încerc să evit o încheiere melodramatică în care să proslăvesc puritatea bucuriei din sport în antiteză cu jocurile murdare din viața socio-politică...Alianțe strâmbe, promisiuni deșarte, interese murdare. Nu că în birourile celor ce conduc în sport nu ar fi. Numai că aici, din iarbă, de pe parchet, din apă sau zgură mai apare câte un nebun frumos care te face să te simți entuziasmat până la paroxism, care îți dă preț de câteva secunde senzația de împlinire totală și care te ajută să adormi cu un zâmbet pe buze, gândindu-te că în locul lui ai putea fi tu și uneori în vis chiar ajungi să fii tu cel care a câștigat.

Apoi, a doua zi dimineață te abandonezi iar rutinei și aștepți o seară, un meci, un gol, o medalie să îți mai iei o doză de anticotidian și tot așa. Asta simțim noi pasionații de sport și beatitudinea noastră eu unul n-aș da-o pe nimic. Mai mult, cum spuneam e și molipsitoare. Cine zicea că Steaua și Pandurii nu vor obține rezultate excelente în Europa?!