De ce e Dulca mai mult decât un antrenor...

„Băi, dar din comunicatul ăsta al FRF abia dacă poţi face o ştire”, se lamentează simpatic, dar pe deplin îndreptăţit, un coleg în redacţie. Adevărul că pe ordinea de zi a Comitetului Executiv din 28 ianuarie au fost discutate tot felul de chestiuni administrative, iar paragrafele se înşiră tehnic şi impersonal: „Aprobă, stabileşte, amână” etc. Printre rânduri se pierde şi informaţia cu validarea noului antrenor al selecţionatei Under 21: Cristi Dulca!

Obişnuinţa de a critica deciziile oficialilor din fotbal (discuţia despre menirea jurnalistului de a semnala derapajele celor ce conduc o activitate sau alta e mai amplă) nu îl împiedică pe ziarist să aprecieze şi să salute o hotărâre sau alta.

Nu exagerez dacă spun că Dulca este genul de personaj despre care s-ar putea scrie o carte. Chiar cred că este tipul de om cu ajutorul căruia fotbalul românesc se poate face bine. Vorbesc aici de caracter, de profesionalism, de implicare, de pricepere, de dorinţă de a asimila şi de pricepere în a impune principii ori idei. Mai presus de toate, selecţionata Under 21 a fost lăsată pe mâna unui luptător şi a unui învingător! De ce spun asta?!

A lăsat impresia lucrului bine făcut pe oriunde a fost

Ne referim la un om care, la un moment dat în cariera sa, făcea naveta Tulcea-Bucureşti. Cu echipa pe care o conducea, Delta Tulcea, se bătea la podiumul Ligii a doua, iar în plan personal avea un meci cu o boală necruţătoare...”Nu mă puteam lăsa învins. M-a ajutat fizicul de fost sportiv, dar şi tăria psihică deprinsă în cariera de fotbalist" - plus felul său de a fi vesel, optimist şi firea de ardelean poznaş, aş adăuga eu. "Dimineaţa făceam antrenament şi imediat după, fugeam la spital pentru tratamentul cu citostatice. A fost o perioadă care m-a întărit, care m-a făcut să privesc viaţa altfel, care m-a învăţat să preţuiesc ce am. Da, pot spune că nu am vrut să cedez, că m-am agăţat de orice pentru a putea merge mai departe, pentru a nu mă lasa doborât”. Îmi amintesc vorbele acestea spuse de el, la puţin timp după ce driblase a doua oară în cîţiva ani cancerul.

Pot spune că îmi reverberează puternic ori de câte ori sunt tentat să cred că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. Şi am pretenţia că îmi dau seama ce impact pot avea învăţăturile unui astfel de om într-un grup ce 90 de minute trebuie să se dedice pe teren şi să iasă învingător. Am văzut-o, de altfel, cu toţii la echipele la care a fost. Fără a aduna trofee (trebuie să ne raportăm la condiţiile în care a antrenat), Dulca a reuşit mereu să îşi apropie vestiarul şi să lase o impresie de lucru bine făcut. A mers cu Vasluiul în Europa, a dus Tulcea la un pas de Liga I, a readus ceva din spiritul „uclujului” adevărat, a dat constanţă Gazului.

Pacientul care a răsturnat masa de masaj

Îmi tot revin în memorie frânturi din poveştile sale, spuse pe un ton detaşat, de ca şi cum relata despre un amic comun îndepărtat... Vorbea despre cum îi înveselea pe bolnavii care, la fel ca el, îşi aşteptau rândul la un tratament împotriva bolii ce te înfioară numai când îi pronunţi numele. Se întrebau deopotrivă doctori şi pacienţi de ce e acolo, dacă sigur e bolnav sau dacă nu ar trebui să urce din tenebrele Spitalului şi la Secţia de psihiatrie.

Câteva ore mai târziu, după un tratament dureros şi istovitor, a trebuit să îşi conducă echipa de pe bancă. Era slăbit rău...Părul îi căzuse, avea ochii înfundaţi în orbite. Toţi îi spuneau să ia o pauză...După o primă repriză lamentabilă, în vestiar a intrat ca o fiară. A răsturnat masa de masaj, a urlat la jucători şi le-a zis că el nu luptă cu o boală imposibilă pentru a antrena nişte impotenţi care nu sunt în stare să alerge, să se concentreze. Nimeni nu a spus nimic. „A fost cea mai răsunătoare linişte pe care am auzit-o vreodată! Eu care îmi adunasem toate forţele pentru a zbiera şi a-i mobiliza am rămas singur în vestiar pentru a mă odihni. Am revenit mai târziu pe bancă...Ai mei deja egalaseră şi până la final au întors rezultatul. A fost ca într-un film! M-am simţit, nu ştiu cum să zic, invincibil”. Nu ştiu dacă exact acestea au fost cuvintele în multele discuţii purtate cu el de-a lungul timpului, dar ştiu, simt cred că acest om merită din plin ce i se întâmplă azi.

Numirea în funcţia de selecţioner U 21 e încununarea unei cariere - şi de fotbalist, şi de tehnician - dublată de cumpenele depăşite ale vieţii de zi cu zi. Şi mai cred ceva: Cristi Dulca nu se va opri aici!