De ce are nevoie Steaua să se califice

Nu e vorba de agresivitatea polonezilor, care parcă i-a surprins și la un moment i-a și descumpănit. Nu mă refer doar la faptul că Steaua devine pământeană - la nivelul nostru bineînțeles- în condițiile unui adversar la fel de rău, de arțăgos și de pregătit fizic, așa cum nu analizez doar din perspectiva sclipirilor poloneze. Putem spune că echipa lui Reghecampf a dominat prima repriză și a redevenit ea însăși pe final, dar tot rămâne senzația că s-a gripat un mecansim, un motor care torcea rotund și plăcut. Nu a mai fost reprezentația de gală, pasul de defilare din meciul cu CFR-ul, ci mai degrabă tentativa unui mers voit afectat, fals trufaș, menit să ascundă unele beteșuguri, pe care, de altfel, le-am văzut și cu Ceahlăul. Și ceva, nu știu ce, mă face să cred că nu e vorba numai de ce se întâmplă pe teren. M-aș bucura pentru ei să mă înșel, dar sunt tentat să iau în calcul un scurtcircuit în backstage. E vorba de percepții, de pulsul pe care îl simți la astfel de partide și nu neapărat de mărturii ori alt gen de dovezi palpabile. Am tot avut ocazia să stau în anturajul Stelei, să simt atmosfera dinaintea unor partide europene importante și mărturisesc că miercuri am avut strania senzație a unui sentiment de altceva. Și afirm cu convingere că în afara reglajelor din teren, în mai puțin de o săptămână, antrenorul Stelei trebuie să refacă grupul, vestiarul. Psihicul și moralul lui.

La flash-interviul ce a urmat partidei l-am simțit pe Alex Bourceanu destul de jos. Bine, a și recunoscut că el e mai pesimist din fire, mai știu că genul acesta de dialog constituie mai degrabă o sarcină trecută în fișa postului de UEFA decât un lucru pe care îl face din convingere. Chiar și așa nu mi s-a părut el. Adică, pe teren i-am admirat mereu capacitatea de a-și trezi coechipierii, de a-i trage după el. Îmi amintesc perfect momente cu colegi de echipă căzuți pe gazon și el grăbit să repună mingea, să dea semnal de atac, ca un căpitan care nu ține cont de nimeni și nimic și care știe un singur lucru: echipa lui trebuie să meargă mereu înainte ca un tăvălug peste adversar, să-l macine, să-l sufoce. Fără să-i pese de pierderi, de riscuri, de consecințe. Atitudinea asta întruchipa forța grupului. Poate exagerez eu, dar în momentele acelea mă gândeam că mesajul transmis era că importanța individului indiferent de numele și postul lui pălea în fața și în numele commandoului dirijat cu mișcări scurte de pe margine de Reghecampf, și el un pic altfel cu Legia.

Ori pe omul acesta pe care îl apreciez foarte mult din tribună l-am simțit afectat, copleșit miercuri despărțiți fiind numai de un microfon cu însemnele Champions League. Alex a vorbit despre individul Chiricheș, despre importanța lui, despre nevoia de el. Și-a cerut scuze grupului și cu voce sugrumată de oboseală, de trăiri, de gânduri a susținut un monolog cu privirea undeva în jos, într-un punct numai de el văzut. Și asta fără ca eu să fi avut vreo clipă intenția de a-l provoca. Mai mult, câteva minute mai devreme Tătărușanu mă driblase diplomat și elegant, vorbindu-mi „politically correct” despre faptul că Florin Gardoș l-a înlocuit pe cel despre care căpitanul avea să spună trist și realist că reprezintă, de fapt, adevăratul lider. Subiectul Chiricheș ni se spune că e alimentat exclusiv de noi jurnaliștii. OK, pornesc de la premisa asta. Nu e nimic (nou) cu Tottenham, e vorba exclusiv de o accidentare, dar toată noaptea de după meci mi-am reproșat că mi-a venit în minte abia după ce am terminat interviul cu Reghecampf o întrebare la care dacă nu aș fi primit un răspuns lămuritor, măcar m-ar fi lăsat să dorm: “De ce nu a venit Vlad împreună cu echipa în autocar la meci?”.

Am văzut meciul din zona în care de obicei stau jucătorii accidentați, suspendați, care nu sunt în lot. L-am văzut pe Râpă suferind la fiecare fază, dar nici urmă de Chiricheș, ceea ce mă face să cred că nu a fost deloc la stadion. Și ne-am obișnuit în ultimul timp ca, exceptând accidentările grave, Steaua să facă toate lucrurile împreună. Fie că vorbim de a merge la film, de a coborî la masă, de a urca treptele Tribunalului pentru a-și susține patronul. Bine ar fi să mă înșel și de data aceasta și lucrurile să fie în regulă. Ar mai fi Latovlevici. Veritabil barometru pentru starea de spirit a steliștilor. Nervos, nemulțumit, "neînapelelui". Cred, iar îmi permit o părere, dar genul materialului pe care îl scriu presupune asta, că Lato este ceea ce numim un jucător de moral și mă gândesc că incidentul de marți cu Reghecampf, soldat cu pedepsirea lui, au contribuit la starea, evoluția și atitudinea lui „altfel” din seara meciului. Asta, coroborat cu o ultimă reprezentație la fel de neconvingătoare pe aceeași arenă, dar la un meci al echipe naționale, care sunt convins că încă îl urmărește.

Cam asta ar fi! Trebuie umblat la atitudine, la agresivitate, la concentrare, la consistență și relații în joc și alte bla-bla-uri interesante. Dar pentru ca Steaua să se califice are nevoie de Bourceanu, Chiricheș și Latovlevici sută la sută. PSIHIC. Și fizic...În ordinea asta!