De azi miracolul în tenis, în sport e şi cu şi despre români

Timpul se opreşte odată cu mingea care muşcă banda fileului. Sfera aia mică şi galbenă se opreşte şi ea în aer. Pare să privească la rându-i curioasă meciul ireal, cu o româncă revenind incredibil şi supranatural.

Un prim set în care Simona a fost incomodată de loviturile decisive ale unei adversare care punea praf de puşcă în orice retur. Mingile Svitolinei explodau literalmente în preajma tuşei invariabil în terenul româncei. Fiecare game ne biciuia şi durea groaznic. Dacă noi simţeam asta, cum trebuie să fi fost ea?! Pe finalul primul set eram resemnaţi. Îl aşteptam pe al doilea şi ziceam că pentru noi totul va începe atunci. Scenariul a fost identic însă. Ucraineanca a ajuns la 5-1 fără să ne dăm seama cum. Nici noi, nici Simona, nici ea însăşi. Un singur game de cea mai mare performanţă a carierei pentru Elina şi iminenţa unei înfrângeri pentru noi.

Nu ştim de unde, Simona s-a reinventat, nu ştim cum a găsit forţa să pună precizie, să dea efect, să absoarbă hotărârea şi răutatea adversarei şi să o trimită înzecit peste fileu. A reintrat în meci, iar noi am privit totul ca pe o poveste ireală. Ne-am uitat ca la un thriller. Aveam deja mâinile puse la ochi şi refuzam îngroziţi să privim dezastrul. Finalul de groază. Unii poate scăpau chiar o înjurătură printre dinţi. Eram frustraţi, furioşi, înciudaţi. Cu fiecare minge câştigată reveneam şi noi cu sufletul în meci. Răsfiram pe slow-motion degetele şi priveam neîndrăznind să sperăm. Nici la 2-5, nici la 3-5, nici la 4-5, nici la break-ul de 5-5. Dumnezeule, e 5-5 şi servim. E 6-5 şi nu apucăm să clipim că de niciunde Simona scoate din joben trei mingi de set. Abia acum putem procesa că meciul nu e pierdut. Dar game-ul da. Se face 6-6, cu o a patra minge de 1-1 la seturi ratată de Simona. Ratată e un fel de a spune. Pentru că demult nu mai e tenis. E o luptă cu racheta, cu lovituri venite din străfunduri, cu traiectorii ce sfidează gravitaţia. Fiecare clătinându-se dar refuzând să se prăbuşească, fiecare agăţându-se de meci, de turneu, de viaţă. Un turnir pe repede înainte. Un 6-6 cu doar 2 minute mai lung decât 3-6-le din setul întâi.

Suntem în tie-break, asta pentru că în scenariu scrie că mai avem putere pentru suspans, deşi ne simţim amorţiţi. Ca telespectator e crunt... La Roland Garros, departe, câte un român găseşte forţa câte unui „Hai Simona!”. Dar Svitolina refuză să cedeze şi vine ca un tăvălug peste noi şi bucuria noastră şi pune o singură minge între ea şi meci. Simona schiţează un zâmbet. Pentru ea care revenise de la 1-5 la game-uri, un 5-6 în tie-break pare o nimica toată. Uimită de toată această desfăşurare, e normal ca mingea să ezite nehotărâtă după ce fusese izbită de bandă. Se scurge leneşă în terenul ucrainiencei. E 7-6 pentru Simona, e 1-1 şi victoria nu mai poate fi decât a noastră.
Epuizată fizic, dar mai ales psihic, doborâtă poate şi de iminenţa unei performanţe enorme, dar mai ales de hotărârea de pitbull a Simonei, Svitolina nu se mai poate ridica şi e cea mai privilegiată spectatoare a tenisului pe care Halep îl joacă entuziast şi descătuşat. 6-0 şi semifinală. Doi paşi până la un vis, dar parcă mai important ca orice acum este, privind retrospectiv meciul acesta, că Simona îşi scrie meciuri de poveste, cu care intră în istorie.

Citeam despre reveniri ale altora, despre minuni făcute de alţi. Era atât de departe şi atât de necaracteristic nouă. Era naţia lor de luptători, era despre caracterul lor nepereche, despre resursele lor nebănuite, despre ei sârbi, nemţi, americani, ruşi şi ce-or mai fi fost. De azi e şi cu una de-a noastră. Revenirea Simonei, atât de atipică nouă, de la Roland Garros poate fi semnalul întoarcerii noastre ca naţie în sport.