Dan Filoti, după un derby memorabil: Steaua - Rapid sau "când muribunzii învie şi nemuritorii se sinucid"

O duzină de „rebuturi de lux” (hm, sună cam dur, dar e intenţionat. Vorbim totuşi de jucători refuzaţi de echipe medii spre slabe din Occident), adunate din toate zările, au pus campioana la colţ. Fără coloană vertebrală Arlauskis-Szukala-Prepeliţă-Sănmărtean-Keşeru, Steaua nu avea cum să fie la fel de articulată, de coerentă, de puternică.

Prietenul care alături de o echipă super a făcut din digisport.ro un reper în onlineul de la noi îmi atrăgea mai adineauri atenţia să nu (mai) exagerez cu scrisul. Bine că „au omorât” ei printul , ca să vină acum să pună bariere de semne şi în virtual. Asta e altă discuţie.... Am început aşadar impresiile de după Steaua-Rapid, încercând să rezum în două propoziţii ceea ce cred că s-a întâmplat duminică seara în Ghencea.

Blazare versus bucurie nesperată în tribune

Sigur că a fost mai mult de atât. A fost în primul rând o atmosferă stranie. Îi simţeam confuzi, nedumeriţi, blazaţi şi apatici pe vecinii din tribuna zero, ca şi pe ceilalţi stelişti veniţi la stadion dintr-un gest reflex. În virtutea inerţiei. Starea asta întreţinută nu are cum să aducă nimic bun. Oficialii trebuie să acţioneze cumva. Cineva trebuie să îl convingă pe Becali că nu el este punctul în jurul căruia gravitează tot ceea ce înseamnă spiritul, tradiţia, istoria acestui club. Am simţit „dezidentificarea” plutind ca un gaz toxic în tot stadionul.

Paragina, decrepitudinea, spoiala au ajuns cuvinte de ordine într-un loc în care oamenii veneau în tribune aroganţi, trufaşi, plini de ei. Acum, i-am văzut plecând dezorientaţi, îngânduraţi, cu capetele plecate. Dincolo, în ţarcul din peluză, rapidiştii şi-au urlat înainte de meci bucuria că au driblat încă o dată dezintegrarea şi ulterior o victorie uriaşă şi nesperată. A fost de ajuns o săptămână cu o ceremonie de prezentare, care a alimentat frenezia pentru o imagine străină fotbalului nostru în ultimul timp: coada la bilete şi apoi un meci reuşit de mercenarii injectaţi cu spiritul echipei lor de conjunctură.

Becali nu conştientizează că fără fani Steaua e o echipă oarecare

Ce simplă pare această reţetă şi ce uşor balansează totul. Au fost sezoane la rând în care Rapid părea la ani lumină de rivali din punct de vedere al entuziasmului, al dorinţei, al încrederii. Acum , tristeţea e în cealaltă tabără. Morala e că totul se rezolvă prin acţiuni ale conducerii care să atingă şi resorturi emoţionale ale fanilor, iar comunicarea şi respectul sunt cuvinte cheie. Becali continuă să se comporte de ca şi cum Steaua a început şi se va sfârşi cu el, ignorând trăirile celor datorită cărora a putut pune mâna pe un asemnea brand.

Îi ia de sus, îi umileşte şi valul acela de simpatie pe care plutea cu ani în urmă se va transforma într-unul al revoltei, ce va mătura orice urmă a trecerii sale pe acolo, dacă nu va realiza, fie şi în al doisprezecelea ceas, că fără fanii ei mulţi, echipa lui e una oarcare. A atins o limită! Nu realizează că becurile de avarie pâlpâie ameninţător. Nu îl compătimesc, chiar dacă în războiul cu generalii sunt fel şi fel de nuanţe şi interese.

Are impresia că de la intrarea gorilelor în peluza lui Jean Pavel a tot câştigat bătălii, dar în realitate, sezon după sezon „a scăpat” de straturi de fani, de categorii de spectatori care s-au dezis treptat de Steaua. Şi aşa am ajuns să părăsim bătrâna arenă într-un timp record pe drumul şerpuit şi plin de gropi al serelor, pe câmpul plin de bălării.

Politica haosului dinamitează o construcţie atent gândită

Două vorbe şi despre ce a fost în teren. Steaua s-a gârbovit, lovită din interior. Acuză şocul polemicii sterile pe tema palmaresului şi se sufocă deconectată de la furtunul de oxigen ce venea dinspre peluze. Plus că în loc de încurajări şi motivaţie, Gâlcă a primit, în ziua derbyului, interdicţia de a folosi doi dintre jucătorii pe care se baza: Arlauskis şi Prepeliţă. Rămas, independent de voinţa sa, şi fără alte trei piese de bază Szukala, Sănmărtean şi Keşeru, antrenorul stelist a fost nevoit să facă lucruri care nu se potrivesc cu structura sa, cu felulul său de a fi, cu filosofia sa: să improvizeze! Nu vreau să spun că ar fi cumva un tip care nu ştie să se adapteze, care să poată schimba din mers. Nicidecum.

Costel Gâlcă însă e tipul de antrenor care nu lasă nimic la voia întâmplării şi care îşi construieşte succesul. Care antrenează sisteme, care imprimă automatisme. Adică fix opusul haosului şi hazardului, devenită politică de club în Ghencea cu Becali patron. E de discutat pe marginea instinctului şi conjuncturii care au adus rezultate în ultimii ani. După conferinţa de presă de ieri, mi se întăreşte convingerea exprimată deja pe acest blog că din vară, dacă nu mai devreme, Steaua şi Gâlcă nu vor mai continua. Şi nu neapărat pentru că nu mai vrea Becali. Despărţirea de Gâlcă, un reper şi un model de profesionalism ori bun-simţ, va trage mult înapoi fotbalul românesc!

Amalgamul acesta de incertitudine şi confuzie adminisitrativă, coroborată cu suficienţa majorităţii jucătorilor a dus la deznodământul acesta. Steaua s-a trezit pe final de meci şi a încercat o răbufnire, o tresărire, dar cum am mai spus, Gâlcă a construit un proiect în care prea rar sau deloc se obţine ceva din greşeala sau cu noroc.

La Rapid, mingea e în continuare la soţii Moraru

Rapidiştii au profitat. În cazul de faţă, adversarii lor nu au avut în disputarea unui meci oficial la mijlocul săptămânii un avantaj. „Păcălită” de atitudinea Astrei care nu a pus niciun pic de agresivitate în jocul de Cupa Ligii, Steaua s-a păcălit că prăpastia dintre ea şi restul lumii e incomensurabilă. Pustai a gândit realist o trupă de commando, cu jucători agresivi care să comprime spaţiile şi care să se agaţe, să incomodeze, să irite adversarul.

Răutatea Rapidului în joc a crescut treptat, odată cu trecerea timpului. Importurile cu experienţă şi CV au luat pulsul competiţiei şi s-au implicat decisiv până la final. Oarecum surprinzător, Cmovs, Gecov şi Garai au dat tonul. Veteranii Pancu, Niculae şi Săpunaru au avut mai degrabă apariiţii episodice duminică, dar e clar că au contribuit la inocularea ideii de Rapid în rândul proaspeţilor coechipieri.

Dovada că aşa au stat lucrurile a fost făcută de ultimele secvenţe, atunci când eliminatul Săpunaru se uita nedumerit cui ar putea să îi lase banderola. Pancu şi Niculae fuseseră înlocuiţi, iar în teren, dintre cei care mai jucaseră în tur, nu mai erau decât Alexandru Dan şi Rui Miguel.

Ce va fi mai departe pentru Rapid depinde în continuare în primul rând de soţii Moraru. Dacă echipa va avea stabilitate financiară şi condiţii pe măsura profesionalismului celor aduşi, potenţial ca Rapid să crească în joc există din plin. Un start perfect, dar până şi metaforele ţin cont de pragmatismul din viaţa de zi cu zi, „meciurile de şase puncte” nu sunt astea în care orgoliile şi trăirile sunt exacerbate. Rivalele de azi se numesc Viitorul, Gaz, Iaşi, Chiajna şi cu ele trebuie să câştige!