Cum s-o spune "ce-ar fi dacă" în suedeză?

La 0-2 și apoi la 1-3 priveam în gol printre miile de stegulețe ce fluturau resemnate din inerția atmosferei de început. Cinici, olandezii au știut să sufoce energia copleșitoare a unui stadion plin de speranțe. Cu faulturi scoase la marginea careului și din lovituri de colț au creat faze fixe, desenate ca pe caiete cu pătrățele, cu rigla, compasul și echerul.

Invariabil, pierdem pentru că nu putem ori nu știm să ne apărăm în momente statice. La astfel de faze nu mai arătăm a echipă, a națională nici atât. Suntem o adunătură de bezmetici care urmăresc mingea în zbor cu gura căscată și uită de adversarii care invariabil înscriu. Când ne dezmeticim, tabela e modificată și mingea la centru.

Altfel, dincolo de frustrare și ciudă, independent de bâlbele enervante ale scoțianului care i-a ajutat discret pe cei mai puternici, am simțit din tribune forța adversarului. Faptul că ai lor alergau mai firesc și mai repede- Adi Popa, intrat proaspăt în repriza a doua, chiar că părea o motoretă Hoinar pe lângă „motoarele” de lux Lens și Narsingh, care după 90 de minute, survolau cu aceeași ușurință benzile noastre- că ai lor controlau mingea cu siguranță, că traseele lor erau bătătorite. Combinațiile noastre păreau că ies din hazard și hei-rup, ale lor din instinct.

Din înaltul tribunei am văzut diferența dintre țopăiala caraghioasă și disperată a unei mogâldețe în trening roșu și distincția sobră și studiată a unui costum impecabil. O fi un amănunt pentru mulți lipsit de importanță, dar cred că vom putea fi mai mult decât ce suntem și când pe bancă vom avea un Pițurcă măcar casual. Pentru că, la vârsta lui și la felul cum arată, chiar ar merita să lase treningul-salopetă al muncitorului pentru un blug, un sacou, o helancă.

Mai avem mult până să fim ce trebuie să fim, dar nu are rost să disperăm. Olanda, cea mai slabă echipă a lor dintre cele pe care le-am întâlnit în meciuri directe în ultimii ani, ne-a bătut rău și ne-a arătat unde ne e locul, așa cum arogant o făcuse și antrenorul lor: ”Noi suntem pe 6, voi pe 46”. Chiar și aseară nu a fost chiar totul în van, atâta timp cât zeci de mii de oameni au găsit resurse să scandeze și să aplaude la final.

Am ieșit decent după dubla asta cu trei puncte și proiectăm spre 2013 și finala de baraj cu Ungaria, conștienți fiind că trebuie să ne luăm punctele cu Estonia, Turcia și Andorra. Suntem în cărți, iar la următoarea mână sperăm ca antrenorului-jucător să-i intre mai mulți ași.

Și ca să termin cum am început, de fiecare dată când o echipă românească e condusă de o superforță mă gândesc cum ar fi să ne luăm la trântă cu destinul și să întoarcem și noi un rezultat ce pare imposibil de remontat. Așa și aseară. „Ce-ar fi dacă...” ăsta al meu l-o fi spus și vreun suedez în minutul 60 al meciului Germania-Suedia.

Diferența e că, la Berlin, Ibrahimovici a dat semnalul unei reveniri de poveste de la 0-4 la 4-4. Noi suntem condamnați să înfruntăm realitatea în care cei mari ne pun la colț și ne țin cu forța acolo. Încă!