Cu Turcia, principala miză e spiritul regăsit

Cam de prin minutul 60 al meciului cu Ungaria mă tot frământă o întrebare la care nu voi primi răspuns decât în minutul 90 și ceva al jocului cu Turcia: “Are România forța ca într-un interval scurt de timp să repete o evoluție consistentă, estetică și eficientă?”.

La ultimul post pe blog identificasem câteva motive pentru care eu credeam și cred că naționala lui Pițurcă poate să își depășească limitele ultimelor campanii. Acum invoc și nevoia constanței, a capacității de păstrare a nivelului de motivație și de concentrare. Ha, ce cuvinte complicate. Rațional, e logic ca jurnalistul din mine să încerce să proiecteze spre meciul care vine, cel mai complicat, cel mai important bla, bla...

Ideea e, oameni buni, că sentimental, am păstrat undeva în interior starea aceea de beatitudine, de satisfacție...Cel mai frumos a spus-o Dulca: “Naționala ne-a făcut să simțim iar fluturași în stomac!”. Vineri seara, înconjurat de zeci de mii de stegulețe și voci, a fost ireal de bine. Nu au voie nici ei cei din teren, nici noi cei care vom fi iar lângă ei în tribune să risipim starea asta. Un stadion galben vibrând, pulsând, bucurându-se ca în vremurile frumoase. O nouă seară reper în conțiința suporterului de România. Ce important ar fi să o legăm cu încă una marți... În ultimii zece ani echipă națională a mai zvâcnit frumos...5-1 cu Germania în 2004, 1-0 în Spania în 2006, 3-0 cu Bosnia în 2011. Ideea e că au fost rezultate venite de nicăieri și de pe urma cărora nu am câștigat mare lucru.

Mi-a plăcut discursul lui Marica la conferința de presă, așa cum îmi place noul trand de atitudine al tricolorilor. Mai modești, mai pământeni. Vineri, după meci, Pițurcă a dat liber jucătorilor pentru câtea ore. Am avut timp să-i urmăresc pe Tătărușanu, pe Bourceanu, pe ceilalți cum ieșeau din zona vestiarelor și, însoțiți de rude și prieteni, se îndreptau spre mașini prin mijlocul celor ce refuzau să se arunce din nou în cotidian și își prelungeau timpul petrecut în zona Arenei, la zeci de minute după reconfortanta victorie cu Ungaria. Am simțit din nou cum fotbalistul rezonează cu cel venit să îl susțină și m-a bucurat asta aproape la fel de mult ca meciul în sine. Regăsirea aceasta a identității, a spiritului e mai importantă acum chiar decât miza unei calificări (oricum reprezintă până la final două concepte complementare).

Aflată în comă ani la rând, România fotbalistică a cântat imnul la mijlocul meciului, pentru că așa a simțit, a făcut valuri la propriu și în sensul bun al cuvântului și a oferit dovezi că funcțiile vitale nu i-au fost afectate de letargia ce devenise un mod de viață. Pentru a certifica faptul că avem șanse să ne revenim pe de-a-ntregul e nevoie ca instinctele astea să fie activate și cu Turcia. Atunci răspunsul la întrebarea mea existențială va fi unul afirmativ și de aici încolo aș avea curaj să anticipez, bazându-mă deja pe noua ordine națională, că am putea fi în stare să rupem orice zăgazuri și baraje pentru a ne atinge scopul.