Cu toţii mai trişti fără Totti

Încerc să rezist tentaţiei de a compara. Entuziasmul voluntar oriental, în ritmuri sacadat-infantile versus acordurile tulburărător de naturale ale lui „Beautiful That Way”, în interpretarea cântăreţei israeliene Ahinoam Nini, Noa pe numele de scenă. Mi-e greu, însă. Totul a fost sublim, aşa cum Totti va râmâne mereu sublim! Mă refer la imaginile acelea senzaţionale. Cadre cu femei, copii, bărbaţi în toată firea, simpli spectatori ori jucători...Cu Totti cu ochii în lacrimi! Îndrăznesc să spun că duminică am văzut cel mai imens gol de când mă uit la fotbal şi totodată cele mai frumoase momente de pe un stadion ce gemea de lume şi durere. Sunt convins că mulţi gândesc ca mine şi că, dacă au fost, sau ar fi fost în tribune, la o finală de Campionat Mondial ori de Champions League, ar fi dat-o pentru a trăi la faţa locului un astfel de moment. Cea mai frumoasă despărţire din istoria fotbalului. De fapt, cea mai frumoasă despărţire punct.

Copiii noştri învaţă că suprema bucurie e să atârni o cupă pe gard şi să chiui! Ei cred că succesul se sărbătoreşte cu „Aşa sunt zilele mele, una bună, zece rele...Nu dă Doamne cineva să mă scape de lumea rea”. Asta răsuna pe repeat în autocarul câştigătoarei de Cupă, asta urla în boxe în nu ştiu ce „bolrum” de la margine de Bucureşti... Şi ai lor?! Ai lor primesc simbolic, natural şi emoţionant o banderolă. Banderola! Pe Olimpico din Roma. În faţa a 80.000 de mii de italieni ce îşi ţin răsuflarea şi a sute de milioane de pe tot globul care nu clipesc, chiar dacă au ochii împăienjeniţi de lacrimi! Iar ca fond sonor, se aude o muzică divină şi un mesaj sublim: „Vom uita supărarea noastră / Gândeşte-te la o zi strălucitoare / Pentru că viaţa e frumoasă aşa cum e ea / Mai este încă un joc de jucat / Şi viaţa e frumoasă aşa cum e ea”.

Nu, nu facem analiză pe text şi nu încercăm să subliniem ce a vrut să spună „autorul”. Dar e totul atât de contrastant. Lumile sunt atât de paralele, totul atât de diferit. E alt Univers. Fotbalul e cu şi despre astfel de poveşti. Dar azi şi mereu contează enorm cum sunt spuse, cum sunt împachetate, cum sunt trăite, cum sunt cântate, cum sunt împărtăşite, cum sunt simţite. Lecţia de la Roma ne spune că pasiunea nu trebuie cosmetizată, nici amplificată. Naturaleţea, decenţa, sinceritatea. Aceste atribute trebuie să primeze. Fotbalul, în cazul lui Totti, şi a multora ca el, e însăşi viaţă. Şi trebuie trăit, nu teatralizat. Poate dacă şi când vom înţelege asta, vom avea din nou tribune pline. Pentru că oamenii vin la stadion pentru oameni. Pentru astfel de oameni!

Veţi spune, unii dintre dumneavoastră, că aşa aleg alţii să trăiască bucuriile. Nu toţi trebuie să fim la fel! Ca Totti...Şi povestea "voluntarilor" are partea ei frumoasă. Echipa înfiinţată cam pe când Francesco îşi aniversa majoratul de fotbalist la Roma. Da! Totti avea deja aproape 18 ani în tricoul vişiniu pe Olimpico, atunci când Leasă începea tot în vişiniu un proiect pe care nimeni nu îl vedea având vreodată o astfel de finalitate. Dincolo de acest fapt însă, nuanţele diferă dramatic. Dacă nu cumva tragic. E diferenţa dintre cadrele cu soţia lui Totti, Ilary Blasi, şi cele cu blazarea hilară a „bărbaţilor” fotbalului românesc. Eu le văd acum succedându-se la Specialul lui Vali...Şi dacă jocul astă de cuvinte vă pare forţat, urmăriţi vă rog cu atenţie dialogurile, declaraţiile, gesturile, reacţiile de la Adunarea Generală a FRF. Dacă nu hilar e termenul ce defineşte totul, atunci...Imposibil să nu o fi auzit pe aia cu în spatele oricărui bărbat de succes. Noi suntem puşi în faţa faptelor împlinite, prizonieri ai insucceselor şi ai frustrărilor unora care se cred bărbaţi. Aproape că nici nu mai contează că sunt manelişti sau „acoperiţi”. Între „sistem” şi „pă sistem” nu e chiar nicio diferenţă pentru oamenii de bun simţ!

Bref. Un weekend intens, cu întâmplări despre care se pot scrie - tot a fost Bookfest-ul - cărţi. De Cupă... monografii... Cu stereotipuri şi cu imagini tulburătoare. Cu versuri tâmpe şi cu mesaje tulburătoare. Cu fum de grătare şi cu fumuri gratuite. Cu Adunări Generale şi cu evenimente speciale. Cu mici. Cu mare. De fapt, nu doar mare. Imens. Cu deja-vu-uri, cu rămas bun şi cu proşti care nu pleacă. Aşa sunt zilele noastre... În ale lor am aflat că mereu mai este un meci de jucat. Aaa, şi da...Viaţa e frumoasă. Aşa cum e ea. De ieri fără Totti pe teren, dar cu Burleanu în continuare în şi la tribună, cu comic de situaţie, cu umor trist şi involuntar, cu Voluntari a căror bucurie întristează, cu Adunări demne de scrisoarea - nu cea emoţionantă a lui Francesco - pierdută! Oare într-un mâine de dimineaţă nu ne putem trezi că s-au lăsat ei şi că el tot mai continuă. Nu de alta, dar tot se vorbeşte zilele astea şi de alegeri, şi de 2009...

P.S: Ce-ar fi să îl sune iar un avocat microbist pe Alibec în creierii nopţii?! Şi Gigi Becali să vrea să-i îndrepte eroarea lui Totti..Să-i trimită pe cei trei copii la el şi să îşi explice gestul: „Tasu' (lor) trebuie să judece! Ofu' meu e să mai joace! Nu scrie nicăieri că play-off înseamnă că se retrage acum!”