Cronica şi atmosfera unui meci trist, anost, urât

Nu ştiu dacă există noţiunea de „la rece” după o zi de meci România-Ungaria. Nu mi-a plăcut! Asta e clar. Nu m-am simţit bine în tribune, aşa cum nu m-am simţit reprezentat de bucăţi consistente din jocul tricolorilor. Mai simplu e să spun ce mi s-a părut OK sâmbătă seara. Dialogul de la marginea gazonului cu Gabi Balint dinaintea partidei, evoluţia lui Sânmărtean din primele 45 de minute şi vivacitatea lui Raţ de pe tot parcursul meciului.

Măcar un paragraf pentru căpitan...

Chiar am ezitat mult înainte să mă apuc de scris. Cred că Răzvan merită mai mult decât un paragraf într-un text, cu câteva ore înainte să „împlinească” 100 de meciuri sub tricolor.

Pentru mine, Raţ e întruchiparea reuşitei. Visul oltean, pentru a adapta cunoscuta sintagmă hollywoodiană ce se încheie invariabil cu happy-end. Copilul plecat dintr-o familie fără posibilităţi şi care a învins toate greutăţile, pentru a ajunge sus în vârf: bani, glorie, trofee. Puştiu pirpiriu de la Piatra Olt alergând pe toate meridianele şi care azi se opreşte pentru a pune o bornă semnificativă, ce îl cocoaţă în cartea de istorie a fotbalului. E momentul său şi merită toate laudele noastre. A reuşit!

Atunci când s-a despărţit de Şahtior, ucrainienii s-au înclinat în faţa sa. A fost o ceremonie de care puţini fotbalişti au parte, la despărţirea dupa 10 de ani de echipa la care a câştigat 7 titluri de campioană, 5 Cupe ale Ucrainei, 3 Supercupe ale Ucrainei şi Cupa UEFA. Să mai adăugăm la acest palmares un campionat şi o Cupă în România cu Rapid şi avem tabloul complet al unuia dintre cei mai galonaţi fotbalişti români din istoria modernă şi nu numai. Pentru cele 100 de selecţii, Răzvan ar merita un moment special pe care Federaţia să i-l organizeze. Azi şi la noi, e greu să atingi astfel de performanţe. Cu atât mai mult cu cât Raţ a făcut parte dintr-o generaţie capricioasă, când alintată, când hulită. Şi-a văzut liniştit şi serios de cursele sale din banda stângă şi, nu am o statistică a assist-urilor, dar după retragerea lui Hagi cred că e liniştit în topul celor cu pasa decisivă.

Să ne amintim că a debutat acum mai mult de 12 ani, pe Stade de France. Avea 21 de ani şi nu a tremurat când l-a văzut pe Zidane în faţa sa. De la Zizou a jucat la naţională ori la echipa de club împotriva tuturor marilor fotbalişti ai lumii şi nu s-a făcut de râs. Nu ne-a făcut de râs. A debutat avându-i drept coechipieri pe Gică Popescu, pe Dorinel şi acum le ameninţă poziţia în topul selecţiilor all-time. Cel mai frumos compliment cred că i l-a făcut Răzvan Lucescu, cu o declaraţie după un amical, cu Italia, parcă, în 2010, când Raţ tocmai jucase meciul cu numărul 70: „Despre Raţ ce să mai spun?! În şcoli, elevii învaţă să numere aşa: 1, 2, Raţ, 4...”. Cu referire la faptul că tricolorul se identifică cu tricoul cu numărul trei. Şi uite aşa, ne-a învăţat el să numărăm până la 100. Pentru asta merită din plin statutul de model pentru viitori fotbalişti şi nu numai.

Dezamăgit de fani

Revenind cu tristeţe la ziua de sâmbătă. Nu îi pot înţelege pe cei care fluierau transfiguraţi, cu o ură indusă şi tâmpă, imnul maghiarilor. Am învăţat decent, zic eu, la istorie, am citit destul şi pe lângă pe această temă, am fost în Ungaria de câteva ori şi în zone locuite de etnici maghiari în România de multe ori. Nu voi putea înţelege niciodată manifestările acestea exacerbate, extreme şi care nu ne fac cinste. Din punctul meu de vedere, nu se justifică şi pace. Nu voi putea pricepe voluptatea cu care se scandau nişte rime de care nu ar fi fost mândri nici cursanţii unei şcoli ajutătoare şi nici teribilismul infantil al lansării de petarde în suprafaţa de joc şi nu numai. Nu pot să îmi explic, în numele niciunei rivalităţi, ce îi poate face pe specatorii de la peluza opusă celei cu fani maghiari să se bată stupid între ei. Prin ce am scris până aici critic în mod evident comportamentul spectatorilor. Atmosfera de la meciul România-Ungaria din octombrie 2014 a fost departe departe de cea de la România-Ungaria din septembrie 2013.

Scandalizat de forţele de ordine

Forţele de ordine au fost depăşite. Au permis intrarea în stadion cu o cantitate de arsenal ce ar putea concura serios un întreg depozit de muniţii. Marii strategi ai jandarmeriei şi ai BGS au fost luaţi prin surprindere de fanii unguri care au intrat peste cei români pe undeva prin înaltul tribunei I, apoi s-a decis inexplicabil intrarea în forţă într-un întreg sector de la peluză, cei de acolo fiind „evacuaţi” fix peste ceilalţi spectatori paşnici de la peluză până spre tribuna a II-a. Oamenii s-au călcat la propriu în picioare. Ca să nu mai zic că nu voi putea înţelege care a fost logica amplasării ultraşilor dinamovişti, cunoscuţi pentru antecedentele lor, inclusiv pe teme xenofobe, în imediata vecinătate a rivalilor maghiari. Sunt afirmaţii care se pot constitui la fel de bine în întrebări la care Federaţia, Jandarmeria şi BGS-ul trebuie să răspundă. Cât despre noi, specatorii de rând sau nu, o spun cu regret şi la persoana a doua plural: „Nu, domnilor, nu am trecut testul de responsabilitate, de civilizaţie, de bun-simţ. Suntem încă departe...”

Resemnat cu stilul inestetic al naţionalei

Dar avem pretenţia ca naţionala să fie acolo, în lumea bună...Nu, nici naţionala nu s-a comportat pe măsura aşteptărilor. Mi-aş dori ca optimiştii de serviciu (ar putea fi scris şi într-un singur cuvânt asta) să tacă până la preliminariile viitoare. Pe teren am fost decenţi preţ de o repriză. Apoi am reuşit să ne tăiem cu poate cea mai tocită sintagmă: „golul marcat fix înainte de pauză toarnă plumb în ghetele adversarilor”.

Golul ăsta (altfel fază superbă pe traseul Sânmărtean-Raţ-Rusescu) s-a întors împotriva noastră. Am fost relaxaţi, dezlânaţi, deconcentraţi în partea a doua. „Nici nu ne-am apărat şi nici nu am atacat”, vorba unui antrenor cu experienţă în Liga I şi am sfârşit, lamentându-ne că ungurii ne-au egalat dintr-un fault care nu a fost. Singurul moment notabil din partea a doua au fost uralele pentru Sânmărtean, aplaudat de un stadion întreg pentru ceea ce reuşise. După ieşirea lui s-a stins lumina şi am luat-o pe pipăite spre alte trei puncte, aşa cum o făcuserăm la Atena. Acum nu ne-a mai ieşit.

Mergem la Helsinki...Acolo noaptea polară a început deja, deci ne putem considera acasă. În era Piţurcă orbecăim continuu, în căutarea unei raze de speranţă fotbalistică. Lucică, trage un pic de tine, fă un meci bun şi apoi poate se adeveresc zvonurile cu cămile şi saudiţi.