Cei 48 de ani ai unui fotbalist uriaş

„Lupu! Lupu! Lupu! Lupu!”...E una dintre cele mai puternice şi pregnante amintiri legate de un meci de fotbal şi se întâmplă des ca ecoul acestei scandări să îmi răsune în minte. Eram într-o pădurice care despărţea gara improvizată şi prăfuită de terenul de fotbal din Plopeni. În anii 90, naţionala de tineret îşi juca acolo meciurile, dar din când în când, funcţiona şi ca loc de exil pentru formaţii cu teren suspendat.

Meciul despre care povestesc era un Rapid-Sportul...Şi motivul pentru care mii de oameni strigau cu atâta patos „Lupu” era constituit de faptul că în tricoul alb-vişiniu urma să debuteze Dănuţ Lupu. Cred că efectul a fost sporit şi de faptul că pe mine şi pe mulţi alţii ieşirea echipelor la încălzire ne-a prins printre copacii aceia şi strigătele pătimaşe, plus nerăbdărea de a-l vedea, ne-a făcut să alergăm ca apucaţii, de ca şi cum chiar eram urmăriţi de un lup adevărat. Nu m-am ferit niciodată să îmi exprim admiraţia pe care am avut-o şi o am pentru stilul de joc al lui Dănuţ. Pentru felul în care mângâia mingea, pentru cum o proteja, pentru pasele sale de neuitat cu exteriorul, pentru modul aparte de a lovi balonul, pentru penalty-urile executate ireal. Era un amestec de zeflemea, de nepăsare, de superioritate, de stăpânire a propriilor mijloace. Toate acestea aveau un efect colosal asupra tribunelor. Era fascinant! Cunosc oameni care veneau la mijlocul anilor 90 pe stadioane numai şi numai pentru a-l vedea pe el jucând. Azi mă mai nimeresc conjunctural în cercuri de amici şi descoperindu-ne afinitatea pentru ceea ce aducea Lupu în fotbalul nostru, vorbim ore în şir, de ca şi cum ne ştim de-o viaţă. Poveştile cu şi despre Dănuţ sunt multe. E greu să le redai. Cu genul acesta de personaje se trăieşte...

Penalty-ul cu Irlanda şi atâtea alte lovituri de pedeapsă, în care portarul era ţintuit pe linia porţii de sictirul şi tehnica executantului. Cafeaua şi ţigara, ca tabiet înainte de meciuri oficiale sau amicale, de derby-uri ori jocuri de serviciu. Auturile executate de el în câte un adversar năucit de driblinguri şi pentru care a-i lua mingea şi a o trimite în afara terenului echivalau cu un gol.

Sunt atâtea flashuri pe care eu unul, lupist convins, le am...Chiar şi cele din afara terenului. Cu o mână îşi pieptăna coama, cu una vorbea la telefon şi descoperea în ultimul moment că nu i-a mai rămas niciun braţ, pentru a-şi struni bolidul. Cunosc mulţi oameni care au coborât galbeni ca lămâia după un drum de câteva sute de metri ori zeci de kilometri cu Lupu pe post de pilot.

De multe ori renumele i-a luat-o înaintea numelui...Am avut ocazia să vorbesc cu el despre episodul Atena şi faptul că a fost închis, despre escapadele de la Brescia şi despre atâtea alte momente tulburi, fără de care, spun mulţi, cariera sa ar fi fost una înspăimântător de colosală.

Am pretenţia că mă număr printre cei care au putut să pătrundă în spatele zâmbetului zeflemitor şi a aerului miserupist. Am descoperit un om sensibil, uneori timid, alteori poate prea credul, cu slăbiciuni uneori direct proporţionale cu talentul său uriaş şi incapabil să îşi selecteze anturajul care invariabil îi bruiază pe cei foarte celebri. Nu zic că Lupu a fost o victimă a sistemului, a impresarilor sau mai ştiu eu a cui. A fost alegerea lui cum să îşi trăiască viaţa şi să îşi gestioneze cariera. A făcut-o în felul său.

Pentru mine Dănuţ Lupu este întruchiparea a două melodii speciale şi nemuritoare, un melange între „My Way-ul” lui Sinatra şi „Vagabondul vieţii mele” a lui Dinică. Un fotbalist de ale cărui driblinguri îmi va fi în permanenţă dor şi un tip aparte într-o carcasă de dur. Azi face 48 de ani. Oricum, idolii nu îmbătrânesc niciodată...