Ce-am avut și ce-am pierdut! Petrescu, Zenga și Olăroiu... 

Nu știu, poate are legătură cu faptul că zilnic de pe fereastra biroului văd stadionul Național-Cotroceni. Nu îmi vine să îi zic fost, dar în mod cert nu mai este actual. Primul stadion construit după Revoluție în România și cu care ne mândream teribil, acum părăsit, conservat sau cum o mai fi, găzduind din an în Paște câte un meci de...oină. Dar nu despre cum mor stadioane e vorba, nici măcar despre cum dispar echipe. Cert e că Progresul sau Naționalul îmi vine destul de frecvent în minte și datorită faptului că trei dintre antrenorii care au plecat în fotbalul mare de acolo sunt teribili de performanți și în prezent. Asta are legătură și cu ochiul lui Gino Iorgulescu, conducătorul intrat în anonimat asemeni stadionului Cotroceni și retras într-un colț de București la fel ca echipa de care amintam. Bine, în cazul lui, se poate vorbi chiar despre un autoexil, cauzat și de probleme colaterale fotbalului și care intră în sfera tribunalelor și a curților de apel. Nici măcar el nu e eroul acestui material, deși cred că simțul, calitățile și abilitatea lui ne-ar fi de folos azi, în măsura în care se va dovedi până la urmă nevinovat.

La sfârșitul anilor 90 și început de 2000, separat sau împreună trei dintre cei mai în vogă antrenori la ora asta, care au avut legătură cu campionatul nostru , buchiseau abc-ul meseriei în liniștea Parcului cu Platani. Olăroiu avea biroul la doi în mini-hotelul cantonament și mi-l amintesc vorbind cu pasiune despre împărțirea terenului de joc în pătrate mari în care fiecare dintre jucătorii săi trebuie să acționeze și să își respecte sarcinile. Cu filosofia aceasta, revoluționară în fotbalul lui Flocea, al Armeanului ori al lui Magiun, a dus Naționalul lui Carabaș, Gigel Coman, Caramarin, Petre Marin și Sergiu Radu până în finala unui campionat pierdut suspect la Craiova, în dauna lui Dinamo care nu juca atunci, dar care avea în teren o întreagă viitoare echipă, într-un meci în care oltenii și-au susținut frenetic adversarii.

Zenga a aterizat într-un fotbal care l-a adoptat imediat și la care s-a adaptat neaștept de rapid. Și acum râdem împreună când ne amintim de una din întâlnirile inedite pe care le-am avut. El, antrenor, nervos fiind că o echipă de jurnaliști l-a descoperit cu echipa antrenându-se pe pista aerodrumului de la Clinceni, cu avioane pe post de porți. Exagerez un pic, dar să știți că un șut mai puternic a lui Mitrovic a prins elicea în acel început de iarnă grea. Povestește Walter: “Eu abia revenisem din vacanța de Revelion și i-am zis lui Vicențiu (n.r.-Iorgulescu) că nu mă interesează cât de grea e iarna în România și că vreau să fac antrenament afară. Toate terenurile erau sub nămeți, așa că nebunul a găsit soluția la Clinceni, lângă București, pe pista aeroportului sportiv. E una din amintirile dragi mie din carieră”.

Dan Petrescu fusese chemat, alături de un alt fost monstru al generației sale, Didi Prodan, să spună adio fotbalului în Cotroceni. Toată acea perioadă a transformat-o în startul unei cariere ajunse acum la apogeu. Parcă îl văd la un tenis cu piciorul pe aleile bazei închise acum cu lacăte grele. Certa pe toată lumea, coechipieri, adversari, ziariști, suporteri-pensionari veniți să piardă timpul că ratase e o minge, un set, nici el nu știa ce. Puțin după acel moment, după duș, arăta a om normal: “Nu suport să pierd. Știu că mă transfigurez și că îi sperii pe toți cei din jur, dar ăsta sunt. Așa am fost ca jucător, așa voi fi și ca antrenor…Disperat să înving”, a simțit nevoia să se justifice pentru scena greu de reprodus în cuvinte, dar care mă marchează și la ani distanță.

Timpul a trecut. Fiecare dintre cei trei a câștigat măcar o dată titlul de campion în România și cu toții au plecat din campionatul nostru. Acum, la ora la care scriu, își trăiesc clipa de glorie cuvenită tehnicianului prizonier al ultimului rezultat. Petrescu a revoluționat Rusia și a abonat-o pe codașa Dinamo la victorii în derbyuri și din ultima clasată a făcut-o protagonistă, obligându-i pe ziariștii ruși să ia în calcul posibilitatea de a prinde Europa. Olăroiu și Zenga își urmează destinul comun-la un moment dat împărțeau banca bancarilor…- și se luptă de data aceasta în Orient, transformând campionatul emirilor într-o afacere în doi.  Al Ain-ul lui Cosmin și Al Nasr-ul lui Walter au confiscat primele două locuri pe care eventual le mai alternează de la o etapă la alta.

Între timp, într-o după-amiază însorită de noiembrie, Parcul cu Platani e la fel mohorât în tristețea lui încremenită, iar fotbalul nostru mai sărac și mai fără perspective de Progres cu p mare fără ei. Și nu e vorba numai de bani. Înainte de a nu-i putea să îi țină din rațiuni financiare, oamenii cu decizie de la noi nu au știut să îi oprească aici, să îi cointereseze cu proiecte adevărate, să le dea posibilitatea să își exprime metodele prin care cîștigă oriunde. La sfărșit de tur, în Liga I e pe cale să se definitiveze interimatul, Astra fiind revelația-model de urmat din acest punct de vedere.

Petrescu, Olăroiu și Zenga ne salută de la distanță și atunci când mai vorbesc cu ei le simt, și prin telefon, licărul din privire cînd vine vorba de Național și campionatul nostru. Și asta deoarece, poate că pentru ei, competiția noastră e ceea ce reprezintă stadionul Cotroceni pentru noi. Un teritoriu al nostalgiilor și al frumosului, pe care s-au pus lacăte și lanțuri. De incompetență, de interese…