Amintiri din Generaţia de Aur

Poveştile lor sunt nemuritoare. Ei sunt nemuritori. El e nemuritor. Acum patru ani, la fix douăzeci de ani de la „Argentina”, Didi Prodan vorbea la o masă despre Mondialul ăla care ne-a marcat copilăria, tinereţea, viaţa.

Ştiu că sună cumva exagerat, dar cei care aţi trăit senzaţiile acelea ştiţi despre ce vorbesc. Eram câţiva copii mari care ascultau fascinaţi. Îi sorbeam cuvintele, iar privirile...Schimburile acelea de priviri mă urmăresc şi acum. Avea un fel de a vorbi. Implicat, pătimaş. Te purta acolo, te făcea cumva părtaş la momentele despre care vorbea. Articula într-un fel, accentua. Rostogolea sau, după caz, lungea cuvintele. Se juca cu ele. Le transforma în imagini, în stări, în sentimente. Spunea din inimă şi o făcea cu toată fiinţa sa. El mai mult ca oricare altul, dar în timp aveam să observ că aceasta este o caracteristică a întregii generaţii. Cu o sclipire în ochi şi cu o modestie naturală, dar uşor alintată.

I-am auzit pe toţi vorbind şi nu mă mai satur. Şi pe Tibi Selymes, autoironic pentru cursele făcute pe stânga, şi pe Gică Mihali hâtru şi elogindu-l pe Maradona din tribună, şi pe Petrescu, mereu nemulţumit de ceva la „albitru”, coechipieri şi adversari, şi pe Ilie senorial, şi pe Gică Hagi nostalgic şi mândru. Pe toţi, pe toţi.

Se vor găsi destui să spună că trăim în trecut, că asta e pentru oameni slabi şi cu mentalitate păguboasă. Mă simt privilegiat să fi fost contemporanul a trei turnee finale de Mondial, să am pe retină şi în suflet momentele acelea. Cu vecine cu bigudiuri în cap, ieşite în creierii nopţii izbind isteric cu polonicul în oale luate din zbor din bucătării de vară, cu câte 7-8 amici înghesuiţi în Oltcituri, Dacii sau Trabanturi. Portbagajul de amintiri nepreţuite.

Cel mai frumos, pentru mine personal, e că în timp mi-am cimentat cu ei, cu eroii mei şi ai noştri, toate aceste momente nepreţuite. Şi nu vreau să mai ratez niciun moment pentru a le mulţumi iar şi iar pentru tot.

Iar pe el, în mod special, să îl asigur că nu îl uităm...”Tot atunci la Mondiale, la un corner...Nea Puiu nu ne lăsa să pasăm responsabilitatea. Ştiam şi eu şi Mihali ce atacant trebuie să marcăm. Practic nu exista ceva din ce făceau în teren sau în afara lui şi noi să nu avem trecut pe fişele alea. Gică era mai bâlbâit aşa. Înainte să se bată cornerul el vine către mine <<Ssss....Ssschimbă!!!>>. Al lui era mai puternic şi îmi cerea să sar eu cu el la cap, dar până să îmi spună să facem schimb de adversari la marcaj şi cu toată nebunia de acolo, ăla dăduse demult cu capul <<Ce să mai schimb mă, nu vezi că e aut de poartă?!>>”. Bineînţeles că Mihali se încruntă şi spune doar jumătate în glumă: „Aşa era Didi, parcă nu-l ştiţi?! Mai exagera de dragul povestirii, dar eu îl lăsam...”.

Doamne şi câte poveşti, dialoguri şi tachinări de acest gen mai au. Pe 3 iulie se fac 24 de ani de la 3-2-ul cu Argentina şi 20 de ani şi câteva zile de la ultima victorie la un Mondial. E important să ştim să-i ascultăm, pentru a înţelege cum se construiesc clipele care se transformă în amintiri nepereche.