Străinul cel mai bun

Totul părea perfect potrivit pentru ei. Se juca pe Parc des Princes şi Pascal Zaremba deschisese scorul încă din minutul 3. Când a egalat Bruno Baronchelli, după 14 minute, nimeni nu s-a speriat şi în tribune au continuat să cânte de parcă scorul rămăsese nemodificat.

Abia în minutul 40 s-a făcut linişte. Seth Adonkor, care juca mijlocaş defensiv, înalt, cu nişte ditamai picioarele, a interceptat balonul la vreo 40 de metri de poarta lui Dominique Baratelli, a făcut doi paşi cu el la picior şi l-a aruncat apoi înalt, în marginea careului. Jose Toure a preluat pe piept, în aer, în timp ce făcea deja jumătate de piruetă, spre poartă, precum balerinii în zbor, prins ca într-un cleşte între Franck Tanasi şi Jean-Marc Pilorget. A aterizat puţin în faţa lor, a făcut restul de piruetă pe pământ, trăgând mingea dintre ei cu două duble de brazilian, cu dreptul, apoi din unghi, unde ajunsese dus de dinamica mişcării, a şutat cu stângul, la colţul lung. De când a lovit-o Adonkor, mingea n-a mai atins solul până în poartă. Şi Parc des Princes a amuţit.

Seth Adonkor, omul cu pasa, avea 22 de ani, era fratele vitreg al lui Marcel Desailly şi după mai puţin de un an şi jumătate avea să moară într-un accident de maşină, alături de alţi doi coechipieri. Didier Deschamps i-a dat vestea lui Desailly: erau prieteni şi jucau în aceeaşi echipă de juniori a clubului.

Când trecuse un sfert de oră din a doua repriză, Pascal Zaremba i-a pasat la vreo 30 de metri de poarta dversă. A preluat cu dreptul, Adonkor îi sufla în ceafă. S-a făcut că vine spre centrul terenului, a pus brusc frână, şi-a tras mingea pe sub picorul stâng şi s-a întors dintr-o mişcare, rămânând singur, cu faţa la poartă. Apoi a mai făcut trei paşi şi a şutat la colţul lung, în plasa laterală, aproape de vinclu. Mai dăduse zeci de astfel de goluri şi chiar dacă adversarii îi învăţaseră pe de rost obiceiurile, nu-l puteau opri. Avea o explozie unică în preajma careului advers şi ar fi putut anunţa singur, înainte, ce urma să facă, tot nu i-ar fi luat mingea. Şi Parc des Princes a explodat: Paaapeee!

Apoi, în minutul 82, Nabatingue Toko, atacant de-un metru nouăzeci, a coborât în jumătatea proprie ca să se apere. Ai lui au recuperat, a primit mingea şi i-a pasat-o la centrul terenului. A preluat-o, a condus-o vreo cinci metri cu privirea sus şi l-a simţit pe Toko, o luase la fugă spre poartă. I-a dat o pasă luminoasă, pe lângă el, în direcţia alergării, mingea trecând liberă prin toată defensiva adversă. Metaforici culinari, francezii au botezat-o pasa caviar şi au indexat-o apoi la inveţii în dreptul numelui său. Nici n-a avut nevoie de preluare, a tras direct, de la vreo 15 metri, în colţul lung. Şi asta a fost tot. PSG  a învins pe Nantes cu 3-2 şi a cucerit al doilea trofeu din istoria clubului, Cupa Franţei.

Se întâmpla în 1983 şi Safet Susic încheia entuziasmant primul său sezon în tricoul parizienilor. Venise în capitala Franţei la 27 de ani şi avea să joace până la 36. 287 de meciuri, 67 de goluri şi 61 de pase decisive doar în campionat, un record care stă în picioare şi azi la PSG.

Din tribune l-au răsfăţat Pepe Magic Susic, din teren au aşteptat de la el magia, care venea mereu, de parcă pentru asta fusese născut. În 2010, când s-au aniversat 40 de ani de la înfiinţarea clubului, suporterii lui PSG l-au desemnat, într-un sondaj iniţiat de France Football, cel mai bun jucător străin din istoria clubului. Şi aici au mai jucat Carlos Binachi, Rai, sau Ronaldinho. Iar în 2012, tot France Football l-a declarat cel mai bun fotbalist străin care a jucat vreodată în prima divizie din Hexagon.