Poveste închipuită, despre eroul meu la Mondialul din 2002

Coudekerque e o comună mică, la 5 kilometri de Dunkurque. Pe 28 ianuarie 1954, în modesta casă a familiei Metsu era sărbătoare. Se născuse primul copil, un băiat.

L-au botezat Bruno, nume pe care îl purta şi bunicul dinspre mamă. De la acesta, micul Bruno a mai moştenit ochii albaştri şi dragostea pentru fotbal. Poate pentru că s-a născut iarna, când dinspre Pas de Calais suflă crivăţul băgând zăpada în casă prin crăpăturile ferestrelor, puştiul s-a îndrăgostit de vară şi de căldură. Bunicul Bruno venea în fiecare dimineaţă să îl ia la el, trei uliţe mai spre port, pentru că n-avea cu cine rămâne acasă: tatăl pleca la docuri, mama la ţesătorie.

La început i-a spus poveşti despre război: cum au intrat nemţii dinspre Belgia, chiar pe aici, şi îi arăta cu degetul un punct imaginar, undeva, în faţa casei; cum s-au paraşutat apoi Aliaţii şi dinspre Normandia au venit primele trupe engleze; apoi, ei, bretonii, au ieşit de prin păduri, cu puşcoacele lor vechi, încă de la Marna, dar bune, rezistaseră atâţia ani cu ele. Îi vorbea despre bombe, despre avioane, despre infanterişti. “Şi când nu vă luptaţi, ce făceaţi?” Pe sub ochelari, bunicul îl privea zâmbind (e foarte probabil ca şi zâmbetul înţelegător să-l fi moştenit tot de la bătrânul Bruno): “Jucam fotbal.”

Şi aşa au început primele lecţii. Aproape de Belgia, într-o epocă în care Eddie Merkx scria istorie, Bruno n-a avut ochi pentru ciclism; doar fotbalul îl atrăgea ca un magnet. Avea 10 ani când a intrat pe poarta clubului din Dunkerque de mână cu bunicul. Nu era nici mai mare, nici mai mic decât copiii de vârsta sa. Avea însă o ambiţie peste a tuturor, lipsită de încrâncenare şi răutate. Juca pe toate stadioanele din regiunea Nord Pas de Calais, uneori câte trei meciuri pe zi, dimineaţa pentru piticii din Dunkerque, la prânz pentru formaţia comunală Coudekerque, iar seara, pe stradă, în faţa casei, cu vecinii. Bunicul nu lipsea de la nici un meci. Ba, din când în când, îl lua la o partidă pe care o disputau pe teren propriu cei de la Lille, în prima divizie. Acolo stadionul era arhiplin şi fotbaliştii erau iubiţi. Seara, când se întorcea acasă, se visa pe un stadion mare, plin ochi de oameni care îl aplaudau pe el. Şi el le oferea în dar goluri şi zâmbete.

Nu împlinise 17 când a debutat în echipa mare a celor din Dunkerque. Cu o noapte înainte aproape n-a dormit. În ziua meciului, în faţa vestiarului, n-a ştiut dacă să intre sau nu. Florian, un băiat mai mare decât el, care debutase un an mai devreme, l-a încurajat. A intrat, a dat bună ziua şi s-a aşezat cuminte, cu spatele la perete, aşteptând, în timp ce toţi ceilalţi jucători se echipau. Se uita la ei şi nu-i venea să creadă. “Bruno, ai de gând să joci azi?” l-a întrebat antrenorul.

Nu mai ţine minte când a îmbrăcat tricoul şi când şi-a legat şireturile la ghete. A primit numărul 6, tricoul verde îi venea destul de bine, cam larg la mâneci. Când echipa a ieşit din tunelul ce venea de la vestiare, i-a venit să leşine de emoţie. S-a uitat spre peluza din dreapta şi s-a liniştit: bunicul era acolo, îi făcea semn cu mâna. A jucat tot meciul, mijlocaş, echipa a câştigat, băieţii l-au încurajat şi bunicul l-a sărutat după meci pe obraz. A primit şi zece franci de la antrenor şi asta l-a făcut tare fericit. Îi promisese bunicului că o să strângă bani ca să meargă împreună la Paris, pe Parc des Princes; avea primii zece franci.

Anderlecht, cel mai mare club belgian, l-a remarcat şi l-a transferat rapid. A stat o vreme în Belgia, apoi s-a întors acasă. A ajuns la Lille, dar cu un mare regret. Nu apucase să îl vadă jucând la “echipa lor” şi bunicul Bruno; murise cu un an înainte. A adunat apoi 250 de jocuri în prima divizie franceză. A ştiut că nu e talentat la fel ca alţii, dar a muncit mai mult şi a rezistat.

S-a maturizat, dar n-a uitat niciodată de ce alesese fotbalul. Bunicul îl învăţase că în război, jocurile dintre lupte erau o mare bucurie. Şi a rămas cu credinţa asta, că fotbalul e o mare bucurie. A vrut să îi înveţe şi pe alţii cum să se bucure şi a ales să fie antrenor, absolvind celebrul Clairefontaine, şcoala marilor tehnicieni francezi.

Primul angajament, la Beauvais, în liga a treia. Se juca dur, fotbaliştii erau mai mult amatori, dar i-a prins bine. A învăţat să lucreze cu oameni care joacă doar din plăcere şi ambiţie. La Sedan s-a simţit bine, a stat mai mulţi ani acolo.

Apoi, i s-a propus să plece în Africa, să caute jucători. “Când am venit prima oară în Africa am fost şocat. Era ceva misterios pentru mine până atunci. Dar am descoperit valori morale ca prietenie, solidaritate sau sacrificiu, care sunt pierdute în Europa.” spune azi antrenorul de 48 de ani.

Pentru a antrena Senegalul s-a propus aproape singur. Le-a spus şefilor federaţiei de la Dakar că va reuşi să adune o echipă competitivă. Aceştia, pentru că nu cerea mulţi bani, l-au acceptat. Trei luni a umblat ca un pelerin prin Franţa. Toţi senegalezii pe care îi voia în lotul său au şi cetăţenie franceză şi îşi doreau să joace în naţionala cocoşului galic. I-a făcut să se răzgândească pe Diouf, Cisse, Cammarra, Fadiga şi Diop.

Apoi, le-a devenit prieten. “Între mine şi jucători e o poveste de dragoste. Dar şi multă muncă. Nu poţi avea rezultate doar fiind drăguţ.” spune cel mai admirat antrenor al momentului. Pentru că ţine la fotbaliştii săi, le face aproape toate poftele; se duce cu ei la discotecă, beau împreună o bere, mai şi fumează. A învăţat de la bunicul său că trebuie să-i convingi să te urmeze, nu să-i obligi. “Eu nu sunt poliţist. Sunt doar antrenor. Când sunt cu jucătorii mă consider prietenul lor. Şi dacă eu am poftă de o bere şi beau, ei de ce să se abţină, pentru că sunt eu de faţă? Nu, nu e nici corect şi nici nu ajută să-i îngrădesc. Dacă iubesc jocul vor ştii când să se oprească.”

În Africa, Bruno Metsu a uitat de iernile friguroase din Dunkerque. S-a îndrăgostit de o senegaleză şi s-a căsătorit cu ea. Din când în când, îi e dor pe papa Bruno. Ştie însă că la peluza oricărui stadion unde joacă echipa sa, un bătrânel cu ochi albaştri şi zâmbet nelipsit de pe buze îi face cu mâna. Şi atunci găseşte puterea să nu leşine, deşi i se întâmplă des în ultima vreme să se întrebe dacă tot ce se petrece cu el e adevărat.

P.S. Bruno Metsu a renunțat în urmă cu o săptămână să mai antreneze, după ce a fost diagnosticat cu cancer la stomac. Acest text a fost scris în 2002 şi în 2007 a apărut în cartea “Jurnalul unui zeu inventat”.