Meciul despre care Barcelona nu vorbeşte niciodată

Messi marchează 90 de goluri într-un an, iar Barcelona domină La Liga cu o autoritate fără corespondent în istorie şi lumea crede că aşa a fost dintotdeauna. A existat însă un moment când clubul din capitala Cataluniei s-a aflat pe marginea prăpastiei. Şi jucătorii şi suporterii au tremurat până la finalul sezonului. Şi apoi, în prelungiri. Niciodată până atunci şi nici de atunci până azi n-au fost mai aproape de retrogradare. Şi au evitat ruşinea în ultima clipă. Au trecut 70 de ani şi ascund povestea asta şi o doresc uitată, de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată.

De Mariano Martin nu îşi mai aduce aminte nimeni. Chiar dacă a fost unul dintre cei mai prolifici marcatori din istoria Barcelonei. Şi omul care a salvat echipa în cel mai greu moment al existenţei sale sportive. A ars repede, iar la 25 de ani, după o ruptură de ligamente într-un meci Catalunia – Ţara Bascilor, şi-a început durerosul declin fotbalistic.

Cu adevărat erou a fost în după-amiaza de 28 iunie 1942. Era duminică şi pe Chamartin, arena legendară a lui Real Madrid, se juca barajul pentru promovare în Primera. Barcelona terminase pe 12 campionatul, Murcia pe 4 în Liga a doua. Lume ca la bâlci în tribune, cei mai mulţi suporteri ai formaţiei venită din Segunda.

Huguet a deschis scorul pentru Murcia în minutul 22, din lovitură liberă de la marginea careului. După doar 4 minute, Martin a egalat, împotriva cursului jocului, care era dominat autoritar de adversari. Prima repriză s-a terminat 1-1 cu multă şansă pentru Barcelona. Catalanii erau prea siguri pe ei şi aroganţi, cu un motiv anume.

Cu o săptămână înainte de baraj, tot pe Chamartin, câştigaseră Cupa Spaniei, într-o finală dementă cu Athletic Bilbao.Catalanii au condus cu 3-1, apoi s-a făcut 3-3 şi a fost nevoie de prelungiri pentru a se cunoaşte învingătoarea. Mariano Martin a marcat golul victoriei în minutul 101.

Repriza a doua a barajului cu Murcia a fost cea mai bună din întregul sezon. De parcă au ştiut că ultima impresie contează, catalanii s-au trezit din sperietura primelor 45 de minute, când scăpaseră miraculos doar cu 1-1 şi Martin a mai înscris de trei ori, după minutul 71, pentru ca la final tabela să arate un 5-1 deloc conform cu jocul, dar salvator.

A mai fost ceva ce a contat decisiv în această partidă. Jose Planas antrena Murcia de patru sezoane, dar când s-a stabilit barajul, a cerut conducerii clubului să îşi abandoneze temporar postul, din cauză că era catalan şi jucase la Barcelona. În criză, a fost numit interimar Severiano Goiburu, fost internaţional spaniol şi basc, aflat însă la prima experienţă ca antrenor. Aaaa...Şi încă ceva. Cei mai buni doi atacanţi, Barcelo şi Amposta, se accidentaseră în ultimul meci de campionat şi n-au putut evolua contra Barcei.

Cel mai urât sezon din istoria Barcelonei a început într-o după-amiază de septembrie, pe legendarul Camp de Les Corts, cu un egal plin de goluri, 4-4, contra lui Hercules Alicante. Nu s-a îngrijorat nimeni, doar pentru că în minutul 47 era deja 4-0 pentru Hercules, iar revenirea, câte o dublă Mariano Martin şi Jose Bravo, a luat minţile chiar şi celor mai lucizi, care n-au văzut pericolul şi slăbiciunile propriei echipe şi n-au văzut niciun avertisment.

Şapte zile mai târziu, s-a prăvălit cerul peste suporterii Barcelonei. Pe Estadi de Sarria, Espanyol a condus cu 4-0 în minutul 71 . A fost 5-2 la final, o ruşine inimaginabilă în faţa rivalilor locali. Ce a urmat însă, depăşeşte azi imaginabilul.

Pe 12 octombrie, aproape 30 000 de oameni s-au strâns în tribunele de lemn ale stadionului Les Corts. Celta Vigo era rivalul perfect pentru a marca revenirea. S-a terminat însă 2-0 pentru galicieni, un meci rămas în istorie pentru că e singura victorie obţinută vreodată de Celta pe terenul Barcelonei, în campionat!

A urmat pe 5 octombrie deplasarea la Madrid şi încă o înfrângere, 3-4, pe Chamartin, cu Real. A venit apoi Valencia la Barcelona, a câştigat 4-2, iar în deplasarea de la Sociedad, încă un meci pierdut, 0-2. În clasament, catalanii ajunseseră pe locul 13, retrogradabil. Ultimele patru etape din tur au fost însă ceva mai relaxante, cu trei victorii şi o remiză, şi-un loc 11 ceva mai respirabil.

Primele cinci etape din retur au fost însă de groază. Înfrângere şi pe teren propriu cu Espanyol, şi cu Real. Iar din etapa a 15-a până în cea de-a 23-a, locul 13, care ducea direct în Segunda. Locurile 11 şi 12 urmau să joace baraj cu a treia şi a patra clasate în a doua ligă.

A fost un an de coşmar. Înfrângeri duble şi cu Espanyol, şi cu Real, şi cu Athletic Bilbao, şi cu Valencia. Înfrângere la Madrid cu Atletico. E drept, o rază de soare pe 1 martie 1942, în etapa a 22-a, când victoria, 5-1, cu Atletico, la Barcelona, a pus punct viselor de campioni ale madrilenilor. Atletico a fost în acel an lider 15 runde, cele mai multe, şi n-a coborât niciodată sub locul trei, pe care l-a şi ocupat la final.

Povestea e însă despre Barcelona. Care, datorită succesului cu Atletico, a urcat pe locul 12, pe care, cu un egal şi două victorii în ultimele trei etape, a reuşit să-l păstreze. Aşa a ajuns la barajul cu Real Murcia.