Mai bine vindeţi Turnul Eiffel!

Avea un frate mai mare care-l creştea şi-l caftea din două în două zile, să lase fotbalul şi să pună mâna pe carte. Bunica, săraca, îl plângea şi-l ascundea prin casă, dar de bătaie tot nu-l scăpa. Orfan, uscat, înalt şi cu nişte ochi mari, era regele maidanelor din Casablanca încă de la 10 ani. Şi socotea simplu: două driblinguri şi-un gol pentru fiecare scaltoacă încasată de la frate-su. La 14 ani a mai adăugat câte un scăunel, o masă, şi-o uşă de dulap, lucrate cam fără tragere de inimă şi cu puţină îndemânare: era deja ucenic în atelierul de tâmplărie care fusese al tatălui său şi era ţinut acum de o altă rudă.

Apoi a fost aşa: o sală mare de bal, în centrul oraşului, care era împânzit de francezi. Câteva domnişoare sclifosite, şampanie, un câine fioros prin curte, un ziarist de la Marsilia, gras şi asudat, un pic cherchelit, dependent de pariuri la cursele de cai şi cu ochiul versat la jucători de fotbal, domni pedanţi şi bănuitori, servitori sobri, o mică orchestră cântând foxtrot în surdină şi Joseph Eisenhoffer, care împlinea mai mulţi ani. El a ajuns un pic mai târziu, după ce se rătăcise o vreme, nu găsea adresa, iar în curte îl alergase câinele fioros. Avea privirea de om speriat şi un pardesiu care-i cădea prost pe umeri, fiindu-i mare. Se gândea dacă-şi mai găseşte bicicleta când o să plece. O lăsase lângă poarta mare, larg deschisă, de la bulevard. Când l-a zărit, ziaristul gras s-a ridicat zâmbind cu toată faţa, l-a tras de mânecă până la microfonul orchestrei, le-a făcut semn instrumentiştilor să se oprească şi cu o voce plină de bucurie a fost auzit spunând: „Monsieur Joseph, la mulţi ani! El e Larbi. N-aţi antrenat până acum jucător mai bun!” Eisenhoffer s-a apropiat, l-a măsurat din priviri pe tânărul înalt, de culoare, s-a uitat mirat spre ziarist, pe care altfel îl credea om serios, în ciuda aplecării sale spre rom, şi a zis: „Om vedea!”

Nu era chiar un necunoscut în oraş. Jucase, cu un an înainte, într-o selecţionată locală, contra echipei B a Franţei, şi fusese cel mai bun. Iar în 1938, când a ajuns la Marsilia, în primul amical pentru Olympique a marcat opt goluri englezilor de la Southend. Şi mai apoi două, în victoria cu 5-2 de pe Velodrome, contra lui Racing Paris, în primul său meci oficial din campionatul Franţei. Imediat învinşii au oferit pentru el 150 000 de franci, dar au fost refuzaţi. Iar ziarele au scris în deschiderea paginilor de sport: „Avem o Perlă Neagră!” El a fost prima Perlă Neagră a fotbalului mondial.

Era marocan, dar pentru că Maroc era sub protectorat francez, s-a dus pe 4 decembrie să joace un amical la Napoli, contra Italiei, cu naţionala cocoşului. În tribune, 40 000 de oameni care-i fluierau copios pe vizitatori. Presa din peninsulă avusese grijă să scrie că cel mai periculos om al francezilor nu e francez, aşa că pe el îl fluierau cel mai aprig. Şi când s-au cântat imnurile, a dus mâna dreaptă la piept şi a urlat din tot sufletul la Marseillaise. Au avut grijă tot ziarele să afle toată Franţa despre întâmplarea asta, aşa că peste o lună jumate, pe Parc des Princes, la un amical cu Polonia, a fost primit precum un erou naţional. A mai dat şi trei goluri, din patru câte a înscris Franța, suficient cât să se transforme în idol.

Când a început războiul, s-a întors la Casablanca, din cauza ocupaţiei naziste. Şi în 1945, când a revenit în Franţa, s-a dus să joace la Stade Francais, în capitală, unde-l ademenise Helenio Herrera. Argentinianul jucase contra lui, înainte de război, şi ştia ce-i poate pielea. Aşa că a plătit un milion de franci celor de la USM Casablanca, pentru a-l transfera.

Iar când don Helenio s-a dus în Spania să antreneze pe Atletico Madrid, n-a stat pe gânduri şi a convins şefii să dea 17 milioane de franci pentru Ben Barek, chit că acesta avea deja 34 de ani. A doua zi după anunţarea transferului, un ziar parizian a titrat pe prima pagină, cu litere imense: „Mai bine vindeţi Turnul Eiffel, decât pe Ben Barek!”

La Madrid a fost iubit necondiţionat şi rareori înţeles. Întâi de toate, a ajuns mai târziu la echipă, în primul sezon acolo, pentru că şi-a prelungit vacanţa cu familia la Casablanca. Apoi, a debutat într-o înfrângere, 1-4, cu Espanyol, pe o ploaie cruntă şi-un teren mocirlos. Abia putea să alerge. Dar peste o săptămână, pe teren propriu, a jucat ca un titan. A dat un gol şi patru pase decisive contra lui Real Oviedo, Atletico a învins cu 6-0 şi spectatorii au înebunit. Iar ziarele au scris a doua zi că vine din altă lume, aşa înalt, elegant, zâmbitor şi cu tehnica lui impecabilă. Curând se făceau deja pariuri când va fi prima oară deposedat şi mai că nu se pusese un premiu pentru adversarul care va reuşi, în sfârşit, să-i ia mingea. Se zice că n-a reuşit, totuşi, nimeni.

A luat două titluri cu Atletico şi bunicii care merg azi pe Vicente Calderon sunt mereu nemulţumiţi de jucători şi ar fi în stare să vorbească trei zile doar despre cât de bun, de frumos, de elegant, de nemaivăzut era Larbi. Chit că probabil n-a văzut Madridul mai caprisios ca el. Se trezea că ba îl doare, ba joacă adversarii prea dur, ba plouă, ba e soare, când ţi-era lumea mai dragă, şi ieşea de pe teren, sau nu mai intra deloc, că aşa fac artiştii.

Ar mai fi o poveste, pentru arhivari: avea 40 de ani şi a jucat un amical contra Franţei, cu o selecţionată nord-africană, după ce se întorsese în Hexagon. A fost atât de bun încât presa şi suporterii l-au cerut înapoi la naţională. Şi pe 16 octombrie 1954, la 40 de ani şi 5 luni, Ben Barek intra titular în echipa Franţei într-un amical cu Germania, la Hannovra, în faţa a 84 000 de oameni. În minutul 27 însă, o ruptură musculară l-a obligat să iasă din teren. A mai juca tîncă vreo patru ani la echipe de amatori din Maroc şi apoi a fost primul selecţioner din istoria naţionalei nord-africane. Prin 1976, Pele l-a omagiat unic: „Dacă eu sunt regele, atunci Ben Barek e Dumnezeul fotbalului.”