Zidane și "feeling"-ul cu vestiarul

În vara lui 2009, la capătul unui sezon în care câștigase totul cu Barcelona, Pep Guardiola decidea că e mai bine să se despartă de Samuel Eto`o, una dintre vedetele echipei, de foarte multe ori decisiv prin golurile marcate. Explica ulterior Pep că la mijloc a fost o chestiune de ”feeling”. El a simțit că nu mai avea ”feeling” cu jucătorul, după ce acesta simțise, la rându-i, cam același lucru. Primul care acuzase însă dispariția acestui element de legătură dintre un fotbalist și antrenorul său fusese atacantul camerunez. Dacă a greșit sau nu Guardiola în decizia luată atunci nu mai contează acum, unii spun că da, alții pretind că nu. Cert e altceva, acest cuvânt, ”feeling”, a devenit parte integrantă a unui vestiar în zilele noastre. Iar antrenorii de azi trebuie să introducă și acest aspect în pregătirea zilnică.

Zinedine Zidane a adunat trei meciuri pe banca Realului, cu două victorii și o remiză. Devreme pentru analize, mai ales că adversarii au fost modești, devreme pentru a căuta perspective, perioada a scos în evidență un lucru cât se poate de clar: Zizou are ”feeling” cu vestiarul. Sau, mai bine zis, are acel ”feeling” pe care nu l-a avut Rafa Benitez.

Am citit mai demult un interviu cu Arrigo Sacchi. Spunea el că în ziua de azi a fi antrenor la o echipă cât de cât cu pretenții reprezintă un soi de reallity show, de genul celor în care anumite personaje luptă pentru supraviețuire. Sacchi știe foarte bine cum e să lucrezi cu un vestiar plin de staruri, doar a făcut-o în perioada celui mai bun AC Milan din istorie (după unii, cea mai bună echipă din istoria fotbalului, dar aici părerile sunt extrem de împărțite), dar știe și senzația de a fi dat afară în urma neințelegerilor cu o vedetă. Mai exact Marco van Basten, cu care s-a certat la un moment dat și care i-a solicitat ulterior lui Silvio Berlusconi îndepărtarea tehnicianului cu formula ultracunoscută: ”ori el, ori eu”.   Și a fost, evident, el.  

Gică Craioveanu a explicat odată, la o emisiune, în stilu-i caracteristic, care-i treaba cu un vestiar la fotbal: ”20 de rechini care-și văd doar propriul interes și care s-ar devora unul pe altul la nevoie, dar mai înainte și-ar devora antrenorul dacă le-ar fi lor bine”. În general oamenii sunt egoiști, e un concept primar și logic până la urmă, dar fotbaliștii parcă exprimă cel mai bine acest defect. Cu cât sunt mai cunoscuți, cu atât se gândesc mai mult la binele lor și mai puțin la ceilalți. Fericirea lor, atunci când vine vorba de relația cu antrenorul, e simplă. Dacă joacă sunt mulțumiți, iar dacă joacă unde și ce vor ei sunt fericiți. Nu mai contează că antrenorul are în minte un plan, vede posibilă o schimbare, dacă fotbalistul simte o cât de mică neliniște, gata cu fericirea lui. Nu includ aici latura financiară, care e o altă temă de discuție.

Deocamdată, dacă e să ne luăm după ceea ce spun fotbaliștii Realului, e bine cu Zidane. ”Înțelegem mai bine ceea ce ne spune antrenorul”, a explicat Isco schimbarea la față a vestiarului la Real Madrid. Care, cred că e limpede acum, nu avea deloc ”feeling” cu Rafa Benitez. Nu se pune problema că jucătorii Madridului l-ar fi ”lucrat” pe Rafa, cel puțin nu în stilul în care se mai întâmplă pe la noi. Ar fi fost simplu, dar și extrem de vizibil. Plus de asta, vorbim totuși de niște profesioniști. Ei alergau și încercau să respecte ceea ce Rafa le cerea, dar le lipsea entuziasmul. Cu toții am experimentat măcar o dată asta, ca șeful să ne pună să facem ceva ce lui i se pare genial, dar nouă să nu ne convină sau să nu ne placă.  Executăm, mai de frică, mai din respect, dar nu din convingere și, de foarte multe ori, rezultatul nu e cel așteptat. Mai ales dacă șeful nu știut să explice ceea ce ne cere, nu a avut ”feeling” cu noi. Starea de spirit e importantă peste tot, dar în fotbal e esențială.

Zidane a fost fotbalist. Mare. Foarte mare. Unul dintre cei mai mari din istoria fotbalului. A fost de-o parte a baricadei pe care Rafa Benitez n-a fost. Rafa a jucat și el fotbal, dar la un nivel mult mai mic, comparativ cu Zizou. Nu e însă obligatoriu să fi fost mare fotbalist ca să ajungi mare antrenor. Ba aș îndrăzni să spun că exemplele în acest sens sunt destul de puține. Atunci însă când ai de-a face cu un vestiar în care nu există decât vedete, trecutul te ajută. Iar faptul că ai câștigat, ca fotbalist, tot ce se poate câștiga e un mare avantaj. Rafa Benitez oprea antrenamentele de zeci de ori, se spune, pentru a-i explica lui Sergio Ramos cum și unde să stea la ofsaid. Zidane l-a provocat, la una din primele ședințe de pregătire, pe Cristiano la un concurs de lovituri libere, zice-se cu expresia: ”Hai să vedem cât de tare ești!”, și l-a bătut. E o diferență de abordare care poate avea urmări. E doar un exemplu, căci situația lui Cristiano e un pic ciudată în aceste momente.

În momentul de față, Zidane e încă o necunoscută. Faptul că n-a putut bate pe Betis nu alterează prea mult percepția existentă în jurul său. La fel cum nici prima repriză cu Sporting, una dintre cele mai bune ale Realului din ultimul an, n-a alterat-o. E posibil ca Zizou să fi înțeles că, pe ”Bernabeu”, oamenii gustă mai degrabă un 6-3 spectaculos decât un 2-1 chinuit, chit că la final cele 3 puncte sunt aceleași. Cum va reuși el să corecteze carențele vizibile din jocul defensiv al Realului rămâne să vedem. Timid în aparență, Zidane a arătat de multe ori un caracter puternic, iar acel episod de la Berlin, cu care și-a încheiat, din păcate trist o carieră glorioasă, îl confirmă. Până acum doar James Rodriguez, un alt caz bizar din vestiarul Realului, a făcut cunoștință cu acest caracter, căci Zizou a urlat un pic la columbian la Sevilla.

Deocamdată, din punct de vedere tactic, Zidane merge pe formula consacrată de Ancelotti, pe vremea când el îi era secund. Și pe ”feeling”. Am folosit cam mult acest cuvânt, nu? Posibil. Dar la asta cred că s-a gândit și Florentino Perez atunci când l-a instalat pe francez antrenor, vom vedea dacă până în vară sau mai mult. Acea empatie cu vestiarul l-a ajutat pe Ancelotti să câștige Champions League, nu doar la Real Madrid, fără să fie neapărat un maestru al tacticii. Nu există însă nici o certitudine că acest lucru se mai poate repeta.