Viața fără Messi și eșecul lui Simeone

Între duelul Barcelonei fără Messi cu Inter, primul examen mai serios al lui Ernesto Valverde pe banca grupării catalane, și întoarcerea lui Carlo Ancelotti la Paris, ca adversar al PSG-ului, cel mai mult a ieșit în evidență în miercurea de Champions League eșecul drastic al lui Atletico Madrid la Dortmund. Nu neapărat eșecul, căci Atleti a mai pierdut și va mai pierde meciuri, ci dimensiunile sale. De când Simeone e antrenor, niciodată Atletico n-a mai încasat o asemenea bătaie, cele 4 goluri diferență fiind un record negativ cu care Cholo nu s-a mai întâlnit până acum. Și asta tocmai într-un sezon în care, se spune, tehnicianul argentinian are la dispoziție cel mai bun lot din toți acești aproape 7 ani de când și-a început aventura la Madrid.

Borussia Dortmund e o echipă de urmărit. E lider în Bundesliga, deși o schimbare de antrenor la acest nivel nu e întotdeauna lină. Are un lot plin de tineri, despre unii, cazul lui Sancho, eu unul sunt convins că vom mai auzi, iar exuberanța acestora pare să-i fi molipsit pe deja veteranii Gotze, Reus ori Piszczek și să-i fi redat plăcerea de a juca lui Paco Alcacer, a cărui plecare de la Barcelona s-a dovedit, pentru el, mai mult decât benefică. Pentru Borussia meciul cu Atletico era cam cel mai complicat din acest start de sezon în care lucrurile merg foarte bine, iar examenul a fost trecut cu brio. Scorul e însă un pic aspru, căci și Atletico a avut momentele sale bune, dar e cel care rămâne și poate fi un punct de plecare pentru viitor.

Puține defensive există în fotbalul de azi care să-și fi dovedit fiabilitatea în atâtea situații precum cea a lui Atletico. Seara de la Dortmund a fost stranie pentru Cholo și ai săi, la fel de stranie precum echipamentul pe care l-au îmbrăcat. Și asta fiindcă în primele minute nimic nu părea să anunțe dezastrul ce va urma. Primele minute însemnând vreo 20-25, timp în care am văzut acel Atletico dintotdeauna. Diego Costa a avut ocazia lui și probabil că s-ar fi jucat altfel dacă reușea să marcheze. Aici e o altă particularitate a echipei lui Cholo pe care n-am regăsit-o în Germania. Obișnuită să profite de orice eroare a adversarului, Atletico s-a diluat practic după ratarea lui Costa și le-a permis nemților să-și facă jocul obișnuit, în care se regăsesc și mostre din era Klopp, dar și din era Tuchel. Cum bine observa Simeone la final, Borussia nu ține de minge decât atât cât are nevoie, iar tranzițiile sale rapide marca Jurgen Klopp fac ca orice apărare adversă să fie mereu supusă greșelilor. Borussia e o plăcută pată de culoare în această ediție de Champions League, dar de aici până a începe deja să discutăm despre semifinale, finală ori chiar trofeu e cale lungă. De foarte puține ori echipele care au impresionat toamna au mai reușit performanțe primăvara, iar din acest punct de vedere a scoate pe Atletico din cărți mi se pare o eroare chiar mai mare decât aceea de a o transforma pe Borussia în favorită. Ambele vor merge în ”optimi”, iar de-acolo încep lucrurile cu adevărat serioase. Cred că Simeone va reveni la originile jocului său la Atletico, căci tot ceea ce încearcă acum sunt doar încercări de a vedea în ce măsură lotul mult mai bine garnisit ca altădată pate răspunde solicitărilor, venite de pretutindeni, de a vede un Atletico mult mai ofensiv decât până acum.

Spuneam mai sus că acest meci al Barcelonei cu Inter ar fi fost primul examen serios al lui Ernesto Valverde ca antrenor al catalanilor. Explicația vine din absența lui Messi, căci e prima dată când în fața Barcelonei lipsită de liderul ei venea un adversar cu pretenții. La nivel de pretenții a și rămas Interul, dar asta e deja o altă poveste. Toată lumea a fost curioasă să vadă cum va arăta Barcelona fără cel care în jurul căruia gravita tot jocul și care găsea rezolvările atunci când situația era încurcată. Accidentarea lui Messi venise și într-un moment cu multe dubii al jocului colectiv și individual, în unele situații, la Barcelona, astfel că existau multe temeri înaintea confruntării cu Icardi și ai lui. Era într-un fel o primă încercare de a privi în viitor, căci Messi nu e etern iar momentul retragerii sale nu mai e atât de îndepărtat ca altădată.

Examenul a fost trecut cu notă bună. Nu cu notă maximă, dar cu notă bună. Fără Messi, Barcelona a fost mult mai echipă, cumva o repetare a situației de inferioritate numerică, din cauza unei eliminări, când cei rămași în teren caută șă-și dubleze efortul pentru a acoperi pierderea. Valverde n-a mers pe mâna lui Dembele, așa cum era de presupus, un mare semn de întrebare privind viitorul tânărului francez la Barcelona. După un debut bun de sezon, cu goluri și pase decisive, Dembele a redevenit cel din sezonul trecut, superficial, aerian, de multe ori indolent. Iar într-un astfel de meci așa ceva nu era de acceptat. A fost preferat Rafinha, poate și pentru că Valverde a încercat să speculeze în favoarea lui o parte din frustrările brazilianului față de ratarea transferului la Inter în vară. Rafinha a jucat 6 luni la Milano, n-a făcut-o rău și pesemne că se aștepta să rămână, doar că Spaletti și șefii lui aveau un pic alte planuri. Introducerea lui miercuri a însemnat o revenire la stilul Valverde, un 4-4-2 pe care antrenorul dă semne că l-ar agrea mai tare decât 4-3-3-ul cu care e oarecum obligat să intre atunci când îl are pe Messi.

Scriam pe acest blog imediat după victoria de la Londra cu Tottenham că Valverde pare să-și fi găsit planul A în ceea ce privește echipa de start în partide importante. Ilie Dumitrescu n-a fost atunci de acord cu mine la Euro Fotbal, dar cred că s-a convins acum. Planul A înseamnă pentru Valverde prezența lui Arthur lângă Busquets și Rakitic. Brazilianul arată din ce în ce mai încrezător, iar asemănarea cu Xavi din punct de vedere fizic pare că-l motivează în loc să-l streseze. Jocul lui rămâne unul foarte sigur, fără inserțiile de geniu ale lui Xavi, dar așa cum foarte bine observa cineva și miercuri la Euro Fotbal, la 22 de ani nici Xavi nu era cel care avea ulterior să devină campion mondial și european și să obțină atâtea trofee și atâtea elogii la Barcelona. Prezența lui Arthur îi oferă o mai mare liniște lui Busquets, iar jocul catalanilor e mult mai fluid. Însuși Xavi spunea despre brazilian că nu-și dă seama cum cineva care n-a trecut pe la La Masia poate juca de parcă e de mic la Barcelona, iar asta e cea mai consistentă laudă ce-o poate primi fostul mijlocaș de la Gremio. Nu mi-a plăcut în schimb Coutinho, pe care comparația cu Iniesta pare să-l deranjeze, iar aici diferențele față de Neymar sunt evidente. Când Messi a fost accidentat și a lipsit mai mult timp, în mandatul lui Luis Enrique, Neymar a fost cel care a ieșit la rampă asumându-și rolul de lider. Acum Coutinho n-a făcut-o, a rămas în aceiași parametrii pe care-i oferă atunci când e cu Messi în teren. Dar pentru cel mai scump jucător din istoria Barcelonei asta e mică problemă.

Două vorbe despre Napoli și Ancelotti. Asta pentru cei care începuseră să strâmbe din nas la adresa tehnicianului italian după episodul Bayern. Ancelotti a rămas același fin antrenor, care nu revoluționează loturile și tactica, dar care știe ce înseamnă performanța. A avut ghinion la Paris, căci așa se cheamă când iei gol la ultima fază a meciului. Ancelotti l-a surprins pe Tuchel cu linia de atac, în care i-a așezat din nou împreună pe ”poneii” Callejon, Mertens și Insigne, după modelul brevetat de Maurizio Sarri. Chiar dacă Tuchel a reacționat la pauză (ceea ce i se reproșa lui Emery că nu face) trecând la o apărare în 3 ce a permis parizienilor să domine jocul în repriza a doua, rezultatul nu e deloc mulțumitor pentru campioana Franței. Care în acest sezon a avut, cu tot respectul pentru echipele din Ligue ce i-au ieșit în cale, doar doi adversari de calibru, Liverpool și Napoli. Și a fost la câteva secunde să bifeze două eșecuri. Grupa se joacă, iar confruntarea de la Napoli de peste două săptămâni e decisivă.