Un weekend cum rar se vede

A fost un weekend cum destul de rar se vede în fotbalul internațional. Plin de surprize, cu mulți granzi împiedicându-se neașteptat, cu rezultate puțin scontate și cu schimbări în unele clasamente. Un weekend în care Real Madrid, Manchester United și Bayern fac egal acasă, iar Barcelona, City, Napoli și Dortmund mănâncă bătaie nu e foarte obișnuit, iar pariorii cu siguranță că nu prea au avut motive să zâmbească. Adaug aici și victoria cu 7-0 în deplasare a lui AS Monaco, care mi se pare un rezultat la fel de surprinzător, și avem o imagine cât de cât completă a unui sfârșit de săptămână absolut nebun.

”Benvingut en Premier League, Pep!”. Cam așa ar trebui să sune cronica eșecului pe care Manchester City l-a înregistat pe ”White Hart Lane” cu Tottenham. Am inclus și acest rezultat pe lista surprizelor, deși dintre toate cele menționate mai sus City  a avut cel mai dificil adversar. Tottenham nu mai e demult o echipă oarecare, ba aș îndrăzni să spun că e din nou o candidată serioasă la titlu, pe care lumea ar trebui să o ia în seamă. E cel mai bun start de sezon pe care l-a avut ”Spurs” din 1960-1961 încoace, adică exact atunci când trupa legendarului Bill Nicholson câștiga ultimul titlu de campioană a Angliei. Era mult înainte de apariția Premier League, încă mingiile erau în unele locuri cu șiret, iar echipamentele destul de ciudate, dar coincidențele trebuie mereu luate în seamă, mai ales în fotbal. 
Încă din sezonul trecut, Tottenham își lansase pe orbită anumite ambiții. Londonezii au terminat pe trei, dar multă vreme au avut un procent semnificativ de șanse. Au luat cele mai multe puncte în duelurile cu contracandidatele la titlu, dar au irosit șanse importante în meciuri de mai mică anvergură. Semne ale tinereții unei echipe care încă își căuta identitatea după plecarea lui Gareth Bale. Mauricio Pochettino a crescut și el alături de echipă, iar acesta poate fi sezonul consacrării sale. Are câteva avantaje importante, dincolo de maturizarea unor fotbaliști. Joacă în Champions League, dar după cum se pare (Manchester United e un exemplu) e mult mai bine să joci marțea sau miercurea decât joia, în condițiile calendarului sufocant din Anglia. Apoi echipa s-a întărit, Sissoko și Wanyama fiind două câștiguri importante. Ar mai fi creșterea evidentă a lui  Heung-Min Son, pe care s-au plătit 30 de milioane de euro acum un an, dar care, se pare, a avut nevoie de un sezon de acomodare. Acum coreeanul e principalul motiv pentru care absența lui Harry Kane nu se observă la ”Spurs”, forma sa foarte bună fiind un ajutor important pentru Pochettino. Și, nu în ultimul rând, faptul că Tottenham e privită cumva în urma obișnuitului ”Big 5” atunci când vine vorba de lupta pentru titlu poate fi, de asemenea, un mare avantaj, căci uneori e mai bine să nu te ia lumea în serios.

City venea la Londra după un prim derapaj, cel de la Glasgow din Champions League. Plecată că din pușcă, trupa lui Guardiola pare să resimtă acum absența lui De Bruyne, cu rol esențial în circulația balonului atât de dorită de Pep. Primele semnale apăruseră în Scoția, iar Pochettino a știut să pună în scenă un film prin care să blocheze atuurile ”cetățenilor”. Atât de sus și agresiv a fost presingul gazdelor, încât City a devenit o echipă incredibil de lungă, ceea ce a facilitat apariția erorilor la construcție. Fără De Bruyne, David Silva nu prea a avut cu cine să colaboreze în prima repriză, atunci când s-a și stabilit de altfel scorul final. Intrarea lui Gundogan, după pauză, a mai schimbat datele problemei, dar era deja prea târziu pentru City. 

Guardiola face astfel cunoștință, aș zice pentru prima dată, cu ceea ce-l așteaptă în acest sezon de Premier League. Acumularea fantastică de antrenori foarte buni face ca fiecare partidă de genul celei cu Tottenham să fie un examen major, iar duelurile cu celelalte grupări cer, la rândul lor, un efort considerabil. Oboseala fizică se vede la momentul accidentărilor, oboseala mentală se notează la momentul deciziilor. Cine avea senzația că City va defila prin Premier League cred că începe să-și reconsidere părerea.
Câte ceva și despre Primera, acolo unde o etapă în care Real Madrid și Barcelona să derapeze în același timp se vede destul de rar. Iar de acest derapaj a profitat Atletico, care se așează pe scaunul liderului în această perioadă de pauză. Barcelona a coborât pe 4, căci pe 3 s-a insinuat această surprinzătoare FC Sevilla, pe care rezultatele din cele două Supercupe n-o prea recomandau, dar la care începe să se observe mâna lui Sampaoli și ochiul lui Monchi. 

Pe ”Bernabeu” s-a văzut duminică după-amiază un film ce mai fusese proiectat. ”No Modric, no party” s-ar putea numi el, evident cu drepturile de autor plătite către Roma și Francesco Totti. Fără croat, a cărui perioadă de absență e încă o necunoscută, căci accidentarea e delicată, Real n-a putut trece de Eibar, cel mai slab adversar al acestei serii de 4 remize consecutive ce a ridicat serios nivelul de alarmă la Madrid. Absența lui Modric s-a notat și-n alte circumstanțe, dar acum cu atât mai mult cu cât Cristiano și Benzema sunt departe de forma ideală, Casemiro și Marcelor sunt și ei accidentați, iar Ramos a fost menajat. Zidane a încercat să-l pună pe Kroos în poziția lui Casemiro, pe Isco în poziția lui Kroos și pe Kovacic în cea a lui Modric, pentru a lăsa intact BBC-ul din față, dar a ieșit, în termeni românești, ”o varză”. Căci aproape nimic n-a funcționat în jocul colectiv al madrilenilor, ocaziile apărute fiind mai degrabă rodul valorii individuale uriașe a jucătorilor din față, chiar așa în lipsă de formă fiind. 

Rămânând în zona parafrazării unor titluri celebre, Barcelona nu a pus în scenă ”Comedia Erorilor” a lui Shakespeare, ci ”Comedia Ororilor”. Celta a dat din nou patru goluri catalanilor pe ”Balaidos”, dar spre deosebire de victoria de anul trecut nici măcar n-a avut nevoie să facă un meci mare. Doar a știut să profite de gafele colosale ale fotbaliștilor lui Luis Enrique, dar și de ciudata abordare a partidei din partea antrenorului. Ciudată fiindcă Barcelona a intrat pe ”Balaidos” cu o formulă de start inedită, într-un moment în care ar fi trebuit să se folosească de egalul Madridului și să revină pe primul loc. E greu de găsit o explicație logică a acestor rotații gândite de Luis Enrique, ce pare lovit câteodată de excese de genialitate ce-l atacau frecvent și pe Cruyff. În detrimentul echipei, căci nu le poți cere lui Arda și Andre Gomes să joace ca Iniesta și Xavi după doar două luni de conviețuire. Faptul că-l preferă pe Mathieu ca fundaș central începe să devină deja un fetiș, căci la nivelul ăsta nu cred că ne putem duce cu gândul la alte interese ascunse ale antrenorului, care se mai văd pe la noi, dar dacă tot a jucat bine Arda într-o poziție, în linia de atac, de ce să i-o schimbi când existau și alte variante? 

Avându-i în stânga și dreapta pe Arda și Andre Gomes, Sergio Busquets a părut doar o clonă nereușită a celui care fluidizează perfect jocul la mijlocul terenului. De aici și greșelile, căci dacă Busquets are o calitate, printre altele, aceasta e și rapiditatea cu care gândește continuarea acțiunii. Doar că Arda și Andre Gomes au un alt stil de a primi baloanele față de Iniesta și Rakitic, titularii de drept. Drept dovadă stă primul sfert de oră al reprizei secunde, când, cu Iniesta alături, jocul lui Busquets a fost altul și, implicit, și al Barcelonei. Adăugăm aici forma slabă a lui Suarez (cred că e cel mai slab meci al său de când e la Barcelona) și eroarea, mai bine zis oroarea, lui Ter Stegen și găsim explicațiile unui eșec la care a contribuit, evident, și Celta, Toto Berrizo arătând din nou că e un antrenor care știe să citească foarte bine jocul, căci intervenția lui a fost evidentă după primele 10 minute în care catalanii păreau a nu avea probleme.