Un deja-vu bavarez

O ușoară senzație de deja-vu cred că se regăsește prin Munchen în aceste zile. Oamenii probabil că au senzația că s-au întors în timp, cu trei ani în urmă mai exact, și simt că au mai văzut acest film. Acum trei ani, tot cam pe vremea asta, toată lumea se întreba ce va face Guardiola și cine va fi noul antrenor al lui Bayern, după ce se aflase că Jupp Heynckes nu va mai continua. Situația e oarecum aceeași, cu mici deosebiri, dar care nu strică oricum acest scenariu. Acum toată lumea se întreba ce va face Ancelotti și cine va fi noul antrenor al lui Bayern, după ce se cam aflase că Guardiola va pleca din vară.

Existau și atunci, au existat și acum zvonuri. Dar ele, în fotbalul de azi, trebuie privite doar ca atare, confirmările oficiale fiind de natură să înceteze orice speculație. Iar confirmările au venit. Acum trei ani, clubul bavarez se vedea obligat să anunțe înțelegerea cu Guardiola, după ce, din neglijența (a se citi gura mare) unui director de la Adidas, un ziarist italian aflase toate detaliile contractului. Acum, Bayern a trebuit să pună capăt întrebărilor ce nu mai conteneau, după tot mai desele informații că Guardiola nu mai vrea să continue. Iar ca lista coincidențelor să meargă mai departe, Bayern pune acum, la fel cum a pus și atunci, un antrenor care, cu un sezon în urmă, câștiga Champions League, Guardiola în 2011, Ancelotti în 2014.

O fi cineva la Bayern preocupat de astre, de astrograme ori de horoscop. Posibil. Mult mai probabil însă la clubul bavarez oamenii își fac foarte bine temele. Oamenii care conduc, iar pluralul aici e foarte bine folosit, căci spre deosebire de alte cluburi mari, unde există un om care, în cele din urmă ia decizia, la Bayern există un soi de comitet, care gândește, analizează și apoi decide. Iar Ancelotti, în situația de față, era cea mai bună soluție. La fel cum Guardiola a fost acum trei ani.

Am scris de foarte multe ori despre Guardiola pe acest blog. Am încercat să explic, din punctul meu de vedere, bazat pe articole, opinii sau cărți scrise despre Pep, motivele numirii. Există o certă categorie de fani ai lui Bayern care și acum cred că perioada Guardiola e un eșec pentru bavarezi. În fine, mai există și o altă categorie de oameni cu care, sincer, n-aș vrea să interacționez, care cred că Guardiola e pur și simplu un antrenor slab, care a avut noroc cu Messi, Xavi și Iniesta. Sunt păreri și păreri, însă pentru Bayern, perioada Guardiola a adus, dincolo de acumularea de titluri consecutive unică în istoria sa, o urcare apăsată în rândul marilor branduri fotbalistice ale planetei. A pune laolaltă liniștea financiară și palmaresul lui Bayern cu impactul mediatic și stilul de antrenorat al lui Guardiola, iată un exemplu de decizie coerentă din partea unei conduceri coerente. Cu Guardiola ca antrenor, Bayern aproape că și-a dublat numărul fanilor din întreaga lume, iar audiențele internaționale pentru partidele de campionat ale bavarezilor au înregistrat și ele creșteri semnificative. Lumea se uita la Bundesliga și înainte, dar erau fanii declarați ai acestui campionat, acum, la meciurile lui Bayern și, prin ricoșeu, la celelalte partide, se uită și categoria, poate mai importantă, a amatorilor de fotbal de calitate, care nu au neapărat o favorită, ci vor să vadă spectacol.

Motivele plecării lui Guardiola nu-s chiar așa de greu de intuit. Nu l-a dat nimeni afară, căci nu se dă afară un antrenor care câștigă trei titluri la rând, a ales el să plece. În cartea ”Herr Pep”, varianta sa ultimă, Guardiola însuși explică de ce nu e adeptul contractelor lungi. Felul în care antrenează el, ceea ce le cere jucătorilor, multiplele sisteme de joc pe care le schimbă de-a lungul unui meci, toate astea necesită o pregătire minuțioasă, dar și un mare consum, în primul rând mental. Pare frumos ceea ce se vede la televizor, lumea se miră de felul în care Bayern de azi joacă într-un sistem revoluționar, cu doar doi fundași și 5 atacanți, dar asta nu se realizează deloc ușor. Nu-i așezi pe jucătorii ăia pe o tablă și le zici, ”hai băieți, dați drumul la treabă fiecare cum poate!”, trebuie o rigoare, trebuie ca fiecare să știe exact ce are de făcut, ce zonă să acopere, ce coleg să dubleze și cum să gândească mutările viitoare. Această din urmă idee e o veritabilă obsesie pentru Pep. Așa cum el gândește meciurile în perspectivă și-și imaginează derulări ce ar putea apărea, pentru a fi pregătit să reacționeze, tot asta le cere și jucătorilor, să se informeze înainte să ceară mingea și să aibă pregătite în minte variante de continuare în funcție de reacția adversarilor. Vorbim totuși de oameni, nu de roboți, iar ca să reușești lucrul ăsta ai nevoie de un mare consum psihic. De aceea Guardiola nu e adeptul colaborărilor lungi. 3 ani, maximum 4 ar fi, idee ce se regăsește în multe pasaje din ”Herr Pep”, contractele ideale în opinia lui.
Cei ce consideră epoca Guardiola un eșec pentru Bayern pun asta pe seama prestațiilor din Champions League. Uitând că nimeni n-a câștigat această competiție de două ori la rând și uitând că semifinalele sunt un prag teribil de greu de atins. Real Madrid, cu toți ”galacticii” săi, aduși pe sute de milioane, a avut nevoie de 12 ani pentru a recuceri trofeul. Barcelona, cu tot cu Messi, a avut o pauză de 4 ani, iar Bayern, înainte de Heynckes, câștigase trofeul în 2001. Milan, cu Ancelotti, fără îndoială cea mai bună echipă a lumii la mijlocul primului deceniu al acestui mileniu, a avut o pauză de 4 ani, între 2003 și 2007. E o competiție a detaliilor, iar cele mai mici pot decide învingătoarea. Nu vreau să mă refer aici la cei ce consideră că stilul lui Guardiola nu se leagă cu cel al lui Bayern. E foarte posibil să aibă dreptate, dar eu unul nu-s foarte lămurit care e stilul tradițional al lui Bayern așa că mai cuget.

Viitorul lui Bayern înseamnă, așadar, Ancelotti. Apropo de cele scrise mai sus, Bayern cu Guardiola a făcut un pas important în a deveni un club universal. Vă imaginați astăzi un Bayern care să-l pună antrenor pe Thomas Tuchel? Sau pe Dieter Hecking? Sau pe Bruno Labbadia? Eu nu. Klopp poate că era o soluție, căci făcuse și el un salt important la nivel mediatic, în mare parte și grație duelului cu Bayern. Joachim Low era o soluție, dar eu cred că el încă așteaptă Euro să vadă dacă merge mai departe cu Germania, asta dacă nu cumva are deja o înțelegere cu Real Madrid, așa cum se speculează. Pentru Bayern-ul de azi, Ancelotti e soluția perfectă.

Vom avea suficient timp să vorbim despre mariajul dintre italian și bavarezi. Ancelotti e un stil un pic diferit de al lui Guardiola. El nu e neapărat un arhitect de echipe, deși găsim în trecutul său destule exemple de reconversie profesională a unor fotbaliști, el e mai degrabă un excelent gestionar de situații. Și nu atât de situații, cât de vedete, de ego-uri. Pe unde a fost și-a apropiat vestiarul, iar asta a fost baza succeselor obținute. Are trofee în Italia, Anglia, Franța și Spania, Germania îi lipsea din palmares. Ce va putea scoate el dintr-o mașinărie pusă la punct de Guardiola rămâne să vedem. La Real Madrid, a luat echipa după Mourinho, a diminuat puțin nivelul de stres din vestiar, căci și Mou seamănă, din punctul ăsta de vedere cu Pep, și a câștigat Champions League. La Bayern vine după Guardiola și nu-i exclus ca scenariul să se repete.

P.S 1.
Despre viitorul lui Guardiola vom discuta la momentul certitudinilor. Dacă se va duce la City, cum se aude, și dacă Mourinho se va duce la United, cum se aude din ce în ce mai pronunțat, vom avea un Premier League uluitor.

P.S 2
N-aș vrea să termin acest text, dedicat totuși antrenorilor, fără o mențiune specială pentru Luis Enrique. Anul trecut pe vremea asta pleca în vacanța de Crăciun fără să aibă certitudinea că-n ianuarie nu va fi dat afară. Nu vorbea deloc cu Messi, cu Neymar și Pique avea relații proaste, Iniesta și Xavi nu-și înțelegeau rolurile, iar Luis Suarez încă nu-și găsea locul. Pe 4 ianuarie, la San Sebastian, lui ”Lucho” i-a trecut glonțul pe la ureche. Ce s-a întâmplat atunci rămâne un mare mister al fotbalului modern. Astăzi, în pline dezbateri despre Mourinho, Guardiola, Ancelotti, Van Gaal sau Benitez, omul momentului este Luis Enrique. De la antrenorul care nu vorbea cu Messi la antrenorul care l-a dus pe Messi spre al 5-lea Balon de Aur e o distanță de 12 luni, un declic profesional și mental, 5 trofee și un ocean de elogii. ”Cosas de la vida”, ar spune spaniolii.