Un conte de Italia și insula misterioasă

Spania și Anglia reprezintă, în momentul ăsta, cele mai puternice campionate ale Europei. Ordinea nu e importantă acum, sunt păreri și păreri aici, esența problemei e aceeași. Cele mai importante campionate ale Europei au rămas în afara Europeanului. Spania și Anglia ies din competiție pe o ușă lăturalnică, aș chiar chiar pe ușa din dos în cazul Angliei, iar asta are foarte mare legătură cu ceea ce se întâmplă în respectivele campionate.

Ar trebui să încep cu Spania și al său eșec în fața Italiei. Despre Anglia, stați pe-aproape, ceva mai târziu. Dar nu încep cu Spania, deși eliminarea încă din ”optimi” a campioanei en-titre, oricum am da-o și din orice punct am privi problema, e o surpriză. Încep cu Italia, pe care, așa cum am scris pe acest blog, am redescoperit-o după victoria cu Belgia și am inclus-o de-atunci în rândul favoritelor. Până să înceapă Euro, Italia era mai degrabă o necunoscută. Grandoarea sa ca nație, fotbalistic vorbind, îi oferea dreptul de a se așeza la masa favoritelor, căci 4 titluri mondiale și unul european reprezintă o carte de vizită suficientă, dar calitatea lotului deplasat în Franța precum și unele semne de întrebare ce-l vizau pe selecționer făceau ca locul la masa favoritelor să fie undeva mai la margine, nu chiar în prim-plan. Asta câteodată e un mare avantaj, iar Italia pare să profite din plin de el.

Antonio Conte nu-i convinsese pe italieni până acum. Stați, nu vă repeziți cu criticile! Vorbesc de Antonio Conte selecționerul, nu de Antonio Conte antrenorul de club. E o mare diferență și lumea ar trebui să înțeleagă asta odată pentru totdeauna. Conte însuși nu lăsa impresia că ar fi foarte mulțumit cu alegerea făcută, cu plecarea sa oarecum precipitată de la Juventus, mai ales în contextul performanțelor ulterioare obținute de Allegri, de aici rezultând poate și imediatul accept la propunerea venită dinspre Chelsea. Când preiei o ”națională” precum a Italiei ai vrea să stai cât mai mult, dar Conte părea că nu știe cum să plece mai repede. E acea diferență între a pregăti un club și a pregăti o reprezentativă, între munca de zi cu zi cu un colectiv pregătit să-ți înțeleagă ideile și având timp suficient s-o facă și munca de la echipa națională, unde e mai greu să implementezi tot ce ai în minte, căci datele sunt altele. Așadar, Antonio Conte nu-i convinsese pe unii ca selecționer, ba chiar existau destui, din zona anti-Juve, care nu erau prea dornici să-l vadă drept un antrenor de mare succes în general, pe considerentul că la Juve e ușor să câștigi, mai ales când concurența e destul de slabă.

Antonio Conte a închis însă absolut toate gurile luni seară. Căci Italia sa, putem de-acum să folosim acest termen, Italia sa deci a bătut fără drept de apel o Spania pe care nu am mai văzut-o de mai bine de 10 ani depășită la modul ăsta. Nu există nici cel mai mic dubiu că victoria ”squadrei azzurra” a fost meritată, nici cel mai mic detaliu de care ibericii să se lege în a căuta scuză. Conte l-a învins atât de net pe Vicente Del Bosque din punct de vedere tactic încât pentru mine ar fi o mare surpriză dacă veteranul tehnician ar mai continua să profeseze.

Au fost multe idei simpliste înainte de partida de la Paris care vorbeau de ”tiki-taka versus catenaccio”. Enervat pesemne și el de această caracterizare a echipei sale, Conte a răbufnit după meci: ”Am demonstrat că Italia nu înseamnă catenaccio și că ideile pot învinge în fața talentului”. E aici și laudă adresată rivalilor, care la nivel personal, jucător cu jucător, poate că stăteau mai bine în unele zone, dar la nivel de echipă și de tactică în niciun caz. Conte a reușit să compenseze aceste carențe cu o pregătire impecabilă, mai ales din punct de vedere mental. La meciul cu Belgia toți am observat ce frumos își cântă imnul italienii. Colegul Dan Ștefănescu scrie pe blogul alăturat că multe pleacă de la acel ”Siiiii”, cu care se termină ”Fratelli d Italia”, eu aș zice, fără să încerc să-l corectez, poate doar să-l completez, că și de la acel ”Siam pronti alla morte”, repetat ca un soi de mesaj subliminal. Italienii nu erau nicidecum în fața morții, nici măcar în fața morții din punct de vedere fotbalistic, erau însă în fața unui adversar pe care tare voiau să se răzbune după umilința de la Kiev. Iar acolo, poate vă amintiți, umilința n-a venit neapărat din scorul final, deși 4-0 nu-i deloc ușor de digerat, ci din gestul lui Iker Casillas care-l îndemna pe arbitrul partidei să fluiere mai repede finalul pentru ca deznodământul să nu devină rușinos pentru italieni. Care au apreciat gestul la vremea respectivă, și-au înghițit amarul, dar n-au uitat. 

Pentru Spania, minunile au început într-un meci cu Italia, la Euro 2008, câștigat la penaltyuri. Au urmat ani de glorie pentru ”furia roja”, cu o generație de excepție suprapusă unui duel cu adevărat excepțional în Primera între Messi și Cristiano Ronaldo. Doi străini pe lângă care străluceau și oamenii cu care Vicente Del Bosque alcătuia o selecționată ce a scris istorie, căci trei titluri consecutive e greu să mai câștige cineva. Problema lui Del Bosque, apărută în 2014 și devenită cronică în 2016, a fost că nu și-a dat seama că din acel grup i-au ieșit cele mai importante piese. Sau mai degrabă că a crezut că echipa poate juca la fel și fără Xavi, fără Xabi Alonso, fără Puyol, fără David Villa, chiar și fără Fernando Torres. Ei bine n-a putut, iar semnalele venite în 2014 au fost ignorate, astfel că prăbușirea de acum a devenit logică. În 2014, Spania a putut da vina și pe ghinion în meciul cu Olanda, chiar și cu Chile, dar acum, așa cum spuneam mai sus, nu poate da vina pe nimic în afara de propria neputință.

Rar am văzut un Iniesta aproape scos din circuit și un Sergio Busquets de-a dreptul vulgarizat de presiunea adversarului. Pesemne că Del Bosque l-a crezut pe Busquets un soi de Kante, capabil să alerge non stop și eventual să se multiplice, uitând că la ”națională” Busquets a dat cel mai bun randament având alături un Xabi Alonso și un Xavi, pe care să se poată baza. La Barcelona, plecarea lui Xavi a fost mai ușor de acoperit, căci acolo există Messi. La Real Madrid, plecarea lui Xabi Alonso e și-acum pomenită și-s multe momente când locul lăsat liber de el e în continuare vacant. Del Bosque a rămas înțepenit în gândurile lui, deși dinspre Spania i se cerea, cu ajutorul presei, aproape imperios introducerea lui Koke ori a lui Bruno, care să-i dea o mână de ajutor lui Busquets, sau a lui Thiago, văzut de mulți, inclusiv de Guardiola, urmașul natural al lui Xavi. Dacă Isco și Saul nu l-au convins pe Del Bosque că merită să fie selecționați, atunci Thiago poate că merita să prindă mai multe minute, eventual în locul unui Fabregas ce pare un veteran în prag de retragere, deși încă n-a împlinit 30 de ani.

Se pot scrie multe despre Spania, dar aș vrea să mă refer puțin și la Anglia, înainte ca textul să devină kilometric. Spre deosebire de Spania, care e mai nouă pe strada asta, Anglia și-a obișnuit fanii cu decepțiile, căci Italia 1990 a fost ultimul turneu final în care Anglia a contat cât de cât. Să te scoată Italia e un lucru ce poate fi explicat, căci Italia e Italia, dar să te elimine Islanda e ușor jenant. Chit că Islanda, pe care mulți o descoperă acum, a fost marea surpriză a preliminariilor, tot jenant rămâne. Anglia plătește, turneu final după turneu final, nota de plată a unui campionat în care banii au schimbat complet percepțiile. Am mai spus-o de multe ori pe acest blog, dacă plătești zeci de milioane pe un fotbalist mediocru și-i dai și salariu pe măsura prețului, nu înseamnă că mediocrul devine brusc valoare. Iar atunci când plătești zeci de milioane de euro pe un mediocru din străinătate, englezul nu mai are unde juca, fiindcă mediocrul ăla trebuie să-și amortizeze cumva investiția. Un campionat plin de străini, cu englezi supraevaluați nu poate produce foarte multe pentru echipa națională.  Tare mă tem însă că și Spania a apucat-o pe drumul ăsta, căci și-n Primera străinii sunt la putere. Măcar acolo sunt cei mai buni dintre ei, dar asta tot e o amenințare pentru ”naționala” iberică. 

Două vorbe și despre Islanda, că merită. Până acum, în fotbal ei au existat prin familia Gudjohnsen, iar în 2010 prin acel vulcan a cărui erupție a obligat Barcelona să meargă cu autocarul până la Milano ca să joace semifinala de Ligă cu Inter. Acum au intrat de-a dreptul în istorie, fiind țara cu cel mai mic număr de locuitori prezentă în faza eliminatorie la un European. Marea idee de la Reiykjavik a fost instalarea pe banca tehnică a unui suedez, care antrenase ani buni ”naționala” lui Ibrahimovic. Cu ajutorul lui, Islanda a început să scoată capul în lume, căci nu trebuie uitat faptul că au fost la barajul pentru Mondialul din 2014. Fără să aibă pretenții, folosindu-și la perfecție calitățile și cunoștințele, islandezii reprezintă încă o lecție pe care și noi am putea s-o învățăm.