Ucigaşii de adjective din tenis

Sunt, cum s-ar spune, un om de fotbal. Despre fotbal am scris și voi scrie și în continuare, fotbal am comentat și voi comenta în continuare. Mă uit la fotbal de cele mai multe ori din interes profesional, rar am văzut în ultimii 15 ani un meci important pe care să-l savurez ca un telespectator obișnuit. Am făcut-o în schimb la tenis, la aceste două finale din weekend, care m-au ținut în fața televizorului de la început până la sfârșit. Ca un film al cărui final îl așteptam, să văd dacă voi fi surprins cumva sau estimările mele se vor dovedi corecte. Nu sunt comentator de tenis și nici nu cred că voi deveni. Mai joc tenis din când în când, la nivel mediu spre mediocru, așa că nu mă hazardez în analize. Am observat însă un lucru, pe care-l mai observasem de-a lungul timpului atunci cînd aveam parte de astfel de dueluri.

Trăim într-o societate în care opiniile se întrepătrund cu informaţiile, graţie multitudinii de reţele de socializare apărute, ajungându-se la imposibilitatea de a face diferenţa între unde se termină informaţia şi unde începe opinia. Şi asta pentru că opiniile nu costă bani şi, în plus, sunt ale noastre. Și, evident, credem că sunt cele mai bune. Fără să avem un punct de vedere obiectiv, o bază de plecare, pur și simplu sunt mai bune doar pentru că sunt ale noastre.

Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparându-ne timpul liber, dar şi energia câteodată, fotbalul a început să ne influenţeze stările de spirit, felul în care reacţionăm la anumite evenimente. Vorbim de un sport căruia i s-a adăugat în ultima vreme statutul de religie, deşi mult mai corect ar fi să vorbim despre statutul de isterie colectivă, care, având ca scuză o minge, ne scoate în evidenţă cele mai oculte reacţii. Fiecare avem simpatiile noastre. Faţă de ceva sau de cineva. La fotbal, ele sunt limpezi. Ţinem cu unii, deci nu putem ţine cu ceilalţi. Unii sunt ai noştri, ceilalţi ne sunt inamici. Cu consecinţele de rigoare ce decurg de aici. De genul violenţelor verbale, al derapajului în opinii. Câteodată și al derapajului fizic, din păcate.

Se poate vorbi de aşa ceva la tenis? Putem privi tenisul ca pe un film, ca pe o piesă de teatru, ca pe un mod de relaxare, fără patima cu care ne-a obişnuit fotbalul? Trebuie neapărat să ţinem cu cineva? Mai ales la o finală să zicem neutră, între doi sportivi care nu ne reprezintă ţara? Hai să spunem că la finala feminină trebuia să ținem cu Simona Halep, era pe undeva normal. Şi dacă, să zicem, ţinem cu cineva, trebuie să ducem asta la extrem? Adică e musai ca adversarul favoritului nostru să ne devină atât de antipatic încât să-l transformăm într-un potenţial duşman? Dacă ne place de Nadal, de ce trebuie ca Djokovici să fie, pentru câteva ore, un antipatic, un nesuferit. Dacă dimpotrivă, îl simpatizăm pe Nole, de ce trebuie să-l măscărim în toate felurile pe Nadal. Sau pe Sharapova. N-avem fotbalul pentru asta, de ce trebuie să invadăm şi tenisul?

Ca şi fotbalul, tenisul e tot un sport. Totuşi, parcă e un altfel de sport! Guvernat mai mult de minte decât de corp. A descifra tenisul e cam la fel cu a descifra o femeie. Toţi credem că suntem în stare s-o facem, până când ne izbim de cruda realitate. Ca şi o femeie, tenisul e un puzzle complex, plin de variabile şi detalii care ne scapă de multe ori. Detalii care fac diferenţa, detalii care sunt mai importante decât contextul general. Dar, mai important, tenisul nu e fotbal. Fotbalul e un joc colectiv, sunt 11 oameni, care se completează, se ajută. La tenis eşti singur, cu racheta ta, cu gândurile tale, cu concentrarea ta, cu fileul din faţa ta. Dar şi cu cel de dincolo de el, mai degrabă partener decât adversar, mai degrabă prieten decât duşman.

Duelurile dintre Nadal şi Djokovic sunt un fel de Messi contra Cristiano Ronaldo din ultimii ani. Sunt un fel, pentru că nu sunt la fel. Pentru că tenisul nu e fotbal. Pentru că Nadal nu vede în Djokovic un duşman, ci un rival și nu-i va trece nici o secundă prin cap să-i ardă una peste picioare, dacă poate, și să-l scoată din joc. Pentru că Djokovic n-ar fi în stare de orice truc pentru a păcăli arbitrul și, implicit, pentru a-l bate pe Nadal. Înlocuiți în fraza de mai sus Nadal cu Sharapova și Djokovic cu Simona Halep, e același lucru. Pentru că orgoliul n-are ce căuta pe un teren de tenis. Pentru că amîndoi sunt la fel de mari campioni. Unul e mai bun azi, celălalt a fost mai bun ieri, poate că va fi şi mâine.

Când doi oameni sunt capabili să interpreteze o piesă sublimă timp de cîteva ore nu se poate vorbi de un învins sau de un învingător. Când o finală face ca toate superlativele să devină derizorii, n-avem cum să-l privim pe unul cu simpatie, iar pe celălalt cu dispreţ. Unul trebuia să piardă, pentru ca altul să câştige. Nu putem vorbi de doi câştigători. Dar putem vorbi de doi campioni.

Am spus odată, într-un comentariu la un Clasico, despre Messi că ar fi ”ucigașul de adjective”. Așa mi-a venit atunci. Nadal și Djokovic sunt deja ucigași în serie. Doar că nu trebuie pedepsiți pentru asta. Nici măcar verbal.