Tristețea unei națiuni

A fost meciul unei națiuni. Chiar aşa, cu Albania cum a fost el. Ciar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plângem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decât frustrați.

Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sunt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.

Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că plecăm acasă, iar în locul nostru poate vor merge ei, albanezii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, până la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămâi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.

Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar când e să moară, tot moare.

Mai multe nu vreau să spun. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la câini. E o expresie ce se vântură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Nea Puiu și să vină altul. Cine, nu mai contează. Așa cum a fost important să plece și Pițurcă data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa suntem noi, miloși, vă amintiți

Altfel, să fim noi sănătoși. A venit deja vara, vacanțele, e bine. Va începe Europeanul nostru preferat, al datului cu părerea la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfârșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni.

Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mândria noastră. Ne interesa tot ce se întâmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plâns şi noi atunci când plângeau ei. Ultima dată am plâns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborâm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.

Când s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plâns alături de el. Când s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plâns de dorul lui Hagi. Când se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.