Tinerețea bătrânului domn

La 33 de ani, un bărbat e în floarea vârstei. E chiar în cea mai frumoasă bucată a existenței sale. E în plin proces de maturizare, chit că există voci care spun că unii bărbați nu se maturizează niciodată, vede altfel viața, își cunoaște interesele, își știe limitele și nu se mai lasă dus de val așa ușor. La 33 de ani, un fotbalist e pe ultima turnantă a existenței sale sportive. Unii chiar și-au încheiat această existență, gen Michel Platini (sau Ilie Dumitrescu de la noi), căutând să lase în memoria colectivă imaginea lor din perioada de glorie, nu din acele momente în care corpul nu te mai ascultă ca-n tinerețe. Cristiano Ronaldo a împlinit 33 de ani în februarie și nu lasă absolut deloc senzația că se pregătește de ieșirea din scenă. La el nu mai încape îndoială, maturizarea s-a produs, iar asta îl ajută să-și mențină un tonus formidabil. Dacă nu cumva a descoperit un elixir al tinereții, ceea ce mă îndoiesc sincer, asistăm la unul dintre momentele de vârf ale istoriei sportului.

Real Madrid a câștigat cu 3-0 la Torino și are asigurate biletele spre semifinale, dar performanța campioanei Europei este evident umbrită de ceea ce a reușit superstarul său. Nu știu dacă e nedrept, căci vorbim totuși de un sport colectiv, dar e o realitate. Prea puține rămân după acest meci în comparație cu acest gol cosmic marcat de Cristiano, care vine ca o completare la tot ceea ce a făcut în această partidă și, în general, în întreaga lui carieră. Acest gol va rămâne cartea lui de vizită peste ani, așa cum golul marcat de Zidane în finala Champions League din 2002 însoțește mereu orice discuție legată de trecutul fotbalistic al lui Zizou. Nu știu dacă e cel mai frumos gol marcat de el vreodată, nu știu dacă e cel mai frumos gol marcat în cele două decenii și ceva de Champions League, nu știu nici dacă e mai frumos decât acela al lui Zidane. Aici vorbim de gusturi, de nuanțe, fiecare poate avea o părere. E însă un gol fabulos, pentru care adjectivele sunt puține. 

Scriam nu de mult pe acest blog că de fiecare dată când Messi marchează un gol cosmic, adjectivele se sinucid și metaforele se încuie în casă. Obișnuit al golurilor decisive, Cristiano nu avea încă o asemenea reușită, care să completeze acest duel epocal, despre care iarăși am tot scris, dintre el și Messi. Prieteni, v-am rugat de multe ori, și aici, și la Fotbal European! Haideți pentru o clipă să lăsăm deoparte simpatiile sau antipatiile personale legate de Messi și Cristiano și să ne ridicăm din nou în picioare pentru a-i aplauda, deopotrivă, pe amândoi! Să profităm de acest gol al lui Cristiano, de care se vorbește în toată lumea, pentru un ”standing ovation” acordat celor doi, căci va veni o vreme când ne vom aminti cu nostalgie de ei și ne vom lăuda copiilor sau nepoților ca am fost contemporani cu cea mai mare rivalitate existentă în sportul mondial. Nu a existat niciodată așa ceva și nu știu dacă va mai exista.

Un ”standing ovation” precum cel acordat de tribuna de la Torino. Italienii sunt un popor pentru care fotbalul înseamnă foarte mult. Cine a fost în Italia și a avut ocazia să discute despre fotbal cu italieni obișnuiți înțelege ce vreau eu să spun. Italienii știu poate să aprecieze mai mult decât alții o performanță fotbalistică precum cea reușită de Cristiano, dar și precum cea reușită de Real Madrid în general. În momentul în care se vorbea de revanșă pentru Cardiff, în momentul în care se amintea de istoricul duelurilor în două manșe dintre Juve și Real, în momentul în care speranțele ”Bătrânei Doamne” erau alimentate de minutele bune de pe ”Wembley” și din debutul primei manșe cu Tottenham, de la Torino, buff, a venit Cristiano și a stins lumina.

Paradoxal, Juventus a avut marți mai multe minute de fotbal bun decât a avut în turul cu Tottenham de pe același stadion. Cine s-a nimerit în fața televizoarelor abia din minutul 5 și nu știa cât e scorul (la noi nici nu era prea greu) avea în fața ochilor un ritm excelent și, în general, o dominare a lui Juve. ”Am făcut cel mai bun meci din acest sezon”, spunea Allegri la conferința de presă și nu cred că e departe de adevăr. Iar asta în ciuda absențelor, a lui Pjanic și Mandzukic în mod special, Pjanic pentru ceea ce însemna fluiditatea jocului în zona de construcție, Mandzukic pentru acea ”grinta” italo-croată, cu care izbutea să-i molipsească și pe coechipieri. Juve a avut minute bune, a avut ocazii, a avut și ghinion, iar la final a pierdut cu 3-0 și a irosit încă o oportunitate de a solicita un loc în zona nobilă a Champions League, unde nu poate totuși sta o echipă care a câștigat ultima dată trofeul în 1996. 

Plecând de la această dominare a torinezilor, aș supune atenției un aspect. S-au văzut marți la Torino unele instantanee pe care le-am regăsit în ultimii ani în meciurile eliminatorii ale celor de la Real Madrid. Instantanee în care trupa lui Zidane pierde controlul asupra jocului și e dominată de adversar. S-a întâmplat și-n finala de la Cardiff, și-n finala de la Milano, dar și cu Napoli, cu Bayern, cu Atletico sau cu PSG. Cred că aici e un element cheie al succeselor obținute în era Zidane. Ceva ce încearcă acum, la Barcelona, și Ernesto Valverde. Ca echipa să-și asume aceste momente cu calm, natural, cu umilință chiar. Înainte de Zidane și, la catalani, înainte de Valverde, Real și Barcelona se pierdeau cu firea atunci când adversarul avea perioade bune, de dominare. Apărea un soi de panică, de precipitare, poate și urmare a zgomotului mediatic ce însoțește acești doi coloși, care parcă nu puteau accepta ideea ca altcineva să-i domine. Acum Realul o acceptă, Barcelona a arătat și ea destule momente de acest gen. Panica nu mai apare, iar răbdarea a devenit un aliat. Plus convingerea că sunt echipa mai bună.

Căci marți seară exact asta s-a întâmplat. Real Madrid a fost echipa mai bună și punct. Căutați un singur jucător de la Juventus pe care să-l plasați în primul ”11” trimis în teren de Zidane. Din care n-au făcut parte Bale sau Asensio, care ar fi superstaruri la Juventus, Lucas Vasquez sau Kovacic, pe care Juve i-ar lua și mâine dacă ar putea. Nici măcar Higuain, totuși lăsat să plece de Real Madrid, nici măcar Dybala, care încă e departe de a fi nu un Cristiano sau un Messi, căci ei sunt din altă galaxie, ci un megastar. Fotbalul e al fotbaliștilor, chiar dacă în dublă manșă detaliile pot conta și pot decide, iar la Torino asta s-a văzut din plin. ”Niente da fare”, cred că și-au spus fanii torinezi în drum spre casele lor, încercând să digere gustul amar al unui eșec. Nu al unei umilințe, tocmai din motivele expuse mai sus, ci al unui eșec.

Am început cu Cristiano, termin cu Cristiano. 24 de goluri în ultimele 14 meciuri de Champions League. Cinci cu Bayern în ”sferturi” anul trecut, trei cu Atletico în semifinale, două cu Juve în finală. Apoi, trecând la acest sezon, trei cu PSG, două cu Juventus. Și încă n-am ajuns la faza semifinalelor. Această metamorfoză de primăvară a lui Cristiano cred că trebuie studiată pe la diverse universități. Acest entuziasm care nu se stinge, această foame de goluri și trofee care nu trece, această bucurie care nu pălește, toate fac parte din ADN-ul unui fenomen capabil să plutească la doi metri de pământ pentru a marca un gol pe care încă nu-l reușise. Și ceva mă face să cred că mai are multe de spus.